Circumstance

"Someday no one will remember that she ever existed, I wrote in my notebook, and then, or that I did. Because memories fall apart, too. And then you're left with nothing, left not even with a ghost but with its shadow. In the beginning, she had haunted me, haunted my dreams, but even now, just weeks later, she was slipping away, falling apart in my memory and everyone else's, dying again."


― John Green, Looking for Alaska

i want to be with you, every day like this...

character of love

Într-o zi o să-mi dau seama că a trecut o groază de timp de când am uitat de tine. Până şi gustul cafelei îmi va părea altfel iar nimic din mine nu se va mai lăsa vreodată pradă unei iubiri. Voi realiza că mi-am consumat existenţa iubindu-te şi-mi voi pregăti cu indifereţă un alt ibric de cafea.

Like we were connected, the echo of his  her  pain twisted inside me.

La foule

Te-am întâlnit într-o zi de vară...

"You were the one, you were the only one, and you were
  amazing!"

    În braţele tale voi sta mereu, chiar dacă tu poate nu vei şti, eu voi fi acolo cu capul sprijinit pe umărul tău, urmărindu-ţi oniric traiectoria destinului, oglindindu-mă câteodată în gândurile tale, scufundându-mă în limpezimea ochilor tăi. Îmi este greu uneori seara, să trec dincolo de fereastra apartamentului meu, de pereţii fiinţei mele şi să mă sustrag din placenta aceasta bolnăvicioasă care nu face decât să-mi sfâşie universul în freamătul buzelor tale. Te-am întâlnit într-o zi de vară şi am ştiut din prima clipă că nu te mai pot lăsa să pleci, nu pentru că aş crede în dragostea eternă, ci pentru că pur şi simplu erai perfectă, deşi eu nici măcar nu cutezam să definesc perfecţiunea. Centimetru cu centimetru, gând cu gând, te pliai perfect pe mine, mă completai; o prelungire a existenţei mele era obscură fără claritatea vocii tale, în absenţa chipului tău. Prezenţa ta a fost mereu tulburătoare, ca o zi de iunie în care stelele se nasc şi mor concomitent la capătul unei galaxii. Mă sperii fiindcă îmi pari atât de diferită şi totuşi îmi semeni atât de mult. Pot să devin animusul tău sau androginul devenirii tale; pot să-mi fixez existenţa la pragul lumii tale, sau pot să mă metamorfozez continuu atâta timp cât la capătul drumului mă va aştepta măcar o fărâmă din tine, indiferent câte lumi şi trupuri vor trece peste noi, cât pământ se va revărsa şi câte secole şi divinităţi ne vor preschimba devenirea. Dacă mi-aş putea asuma această revărsare continuă, dacă măcar odată te-aş simţi pe de-a-ntregul, dacă ţi-aş putea mângâia chipul şi te-aş săruta cu dor şi nesfârşire, atunci eternitatea ar deveni brusc doar o clipă, iar tu te-ai preschimba într-o icoană, în religia trecutului şi devenirii mele.

Your Love is a Song

În căutarea ta...

Draga mea,

         Nu ne-am întâlnit încă la jumătatea drumului dintre noi două şi n-am lăsat niciodată orgoliul la o parte. Am încercat un timp să mă gândesc la tot, dar pentru mine eşti mult prea iraţională, ireală, în fine eşti unica fiinţă la care eu nu mă pot gândi, căci până acum mi-am petrecut timpul iubindu-te.

Să înlocuieşti pe cineva nu e la fel de uşor ca şi cum ai cumpăra o carte nouă. Poţi schimba coperţile,poţi să modifici paragrafele, capitolele, personajele, poţi chiar să-i schimbi şi titlul, însă indiferent ce vei face conţinutul va rămâne mereu acelaşi.

 Ceilalţi au deseori senzaţia că este destul timp pentru toate iar graba este doar un reflex lăuntric al tinerilor, un fel de alergătură...

În realitate, n-avem niciodată timp. Mă întrebai unde mă grăbesc, iar eu îţi răspundeam că alerg către tine. Începeai să râzi şi plecai fără să-ţi dai seama că eu îţi vorbeam serios. Căutam cu o disperare absurdă, să ajung cât mai aproape de tine, de eul tău. Îmi părea că dacă aş fi rămas o noapte în dormitorul tău, m-aş fi rătăcit într-o altă lume. Era atâta viaţă în prezenţa ta, încât gândul că te-aş fi putut descoperi pe de-a-ntregul era absolut copleşitor.

Acum nu ştiu din ce timp să te aleg şi in prezentul cui să te caut.

 Ne-am întâlnit azi.Ne întâlnim mereu,dar adesea trec pe lângă o altă proiecţie a ta, una superficială şi capabilă să distrugă pe oricine dacă asta i-ar aduce vreun avantaj. Latura aceea despotică anihilează orice urmă de umanitate şi răstălmăceşte impresiile celorlalţi despre tine. Eşti încăpăţănată şi nu mă asculţi când îţi spun, că dincolo de lumea ta idilică nu te aşteaptă nici un prieten adevărat. Te aştept doar eu, uşor aplecată deasupra proprilor mele gânduri, neclintită din faţa existenţei tale.Te-am aşteptat şi te voi aştepta oricât va fi nevoie. Ştiu că într-o zi te vei întoarce spre mine şi vei fi cu adevărat a mea. Până atunci stau rezemată de peretele uşii tale în fiecare zi. Dar tu nu mă vezi întotdeauna,căci eşti atât de schimbătoare încât îmi este imposibil să te înţeleg uneori, şi asta mă doare, dar nu la fel de tare cum mă doare gândul că am putea să nu ne mai vedem niciodată. Da ştiu...sunt unii oameni capabili să trăiască cu cineva în gând toată viaţa şi să se hrănească din amintiri.Eu nu pot.
 Cum ar fi să deschizi ochii şi primul lucru pe care-l vezi să fie o stea?Cum ar fi să trăim pentru totdeauna?Ce-am putea face noi cu atâta timp?Căci cu absenţa lui ştiu deja ce facem...
Când te-am revăzut azi mi-ai spus că mai este puţin şi vom pleca împreună.Ne aşteaptă un loc banal, undeva la un capăt de ţară. Nu am putut să nu mă întreb, cum ar fi viaţa noastră dacă totul s-ar contura ca în visele mele, adică noi două, familia noastră, viaţa noastră, un Noi real,etern.Când s-ar risipi magia şi când ar începe realitatea? Cât ne-am putea iubi fără să strecurăm nici o urmă de impuritate în relaţia noastră şi mai ales câtă putere vom avea pentru a o duce până la capăt, câţi ani, câte lacrimi, câte sărutări, cât din noi?
  Nu există nimic altceva pe lume, care să regret mai mult, decât anii în care nu te-am cunoscut. Au fost prea mulţi, prea îndepărtaţi, aproape chimerici, transparenţi, proiectaţi într-o nesfârşită letargie, departe de mine.Îmi pare adesea ca un film alb -negru, din care n-am trăit nimic dar pe care-l retrăiesc de câte ori surâzi.
(Încă) Te iubesc.

Sodoma & Gomora

Te-am visat azi noapte, iar...
Sunt convinsă că nu ai nici cea mai vagă idee, cum e ca cineva să fie peste tot cu tine, precum o fantomă.
 E ca şi cum mi-ai fi pătruns fiinţa, te-ai fi făcut una cu carnea mea, cu mintea mea. Noaptea, am câteodată senzaţia că îmi accelerezi bătăile inimii şi circuli nestingherită printre degetele mele, în aşternuturile mele, deasupra trupului meu. Habar n-am cât de mult de iubesc, dar cred că suficient încât să dau un ocol lumii şi să ajung până la stele, prefăcându-mă că te ţin de mână.
Ştii,uneori îmi zic că sunt o actriţă bună...am multe măşti, suficient de multe încât să mă menţin la mijlocul drumului.
Fumez pachete-ntregi de ţigări şi beau tone de cafea amară. Stelele din dreptul balconului mă deprimă, aşa că în ultima vreme evit să privesc cerul. Evit să mă gândesc la tine şi totuşi..te conturez în demenţă, în vise, în mine,în orice. Vezi? te iubesc suficient..încât să pot să te văd în orice, chiar şi în ceva ce nu există. Oricum, nimic nu mă înspăimântă mai tare decât gândul c-am să mor cu tine-n gând...

"I like nonsense, it wakes up the brain cells. Fantasy is a necessary ingredient in living, it's a way of looking at life through the wrong end of a telescope and that enables you to laugh at life's realities." (Dr. Seuss)

Chloe

Aş vrea să apară o nouă "EA"...dar cum aş putea s-o găsesc?

Se spune că...

Se spune că dacă iubeşti pe cineva îl aştepţi oriunde şi oricât

Mi-ar plăcea ca atunci când eşti răcită să adormi în braţele mele şi să-ţi fac ceaiuri aromate cu bucăţi de măr. Să am grijă de tine, să te simt vulnerabilă şi adormită şi doar a mea...
Să uit de restul zilelor şi să mă contopesc în căldura ta ca într-o sferă. Să n-am oxigen dar să mă săruţi tu...
Stăteam sâmbătă în gara de la Sinaia şi priveam stelele printre aburii unui pahar de vin viert şi atunci, cu trupul ancorat deasupra zăpezii nu puteam să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă ai fi fost acolo...ireală şi euforică ca o iluzie,ciufulită şi bosumflată, adormită, plictisită, zâmbitoare..
Oriunde aş pleca şi oricâte graniţe aş trece , nu contenesc să te caut. Mulţi ar spune că e obsesie iar alţii că e nebunie curată...eu însă cred că e doar iubire; ceva ce mă îmbolnăveşte şi mă conectează la viaţă, ceva ce mă decade şi mă înalţă printre sfere, ceva al meu...

We don't celebrate love,we celebrate beer.We hate Valentine's day,and we believe in medicine.

Am să te uit

M-ai dus într-un loc inexistent şi m-ai lăsat să te iubesc, m-ai lăsat să cred.Am sfărâmat oamenii,gândurile şi religia şi am dansat cu tine printre nori.Simţeam că suntem croite din acelaşi material,rezistent la ploaie,lacrimi şi la vântul ce cutreierea pădurile şi străzile din jurul nostru.
Erai atât de mult ancorată în interiorul meu,încât vorbeam cu tine pe stradă,şi te vedeam in cărămizile antice ale clădirilor,în linia întreruptă de pe cer a avioanelor,în aburul cafelei,oriunde,in fiecare colţ,în fiecare om,cuvânt,iar eu eram euforică,fericită,şi nici o durere nu te putea atinge şi nu te putea fărâma acolo în interiorul meu.
Acum eşti încă lângă mine,şi ne vedem în fiecare zi,şi ştiu că de fapt tu nici n-ai plecat,dar...

Te văd mereu,dar Tu cea care erai,ai murit de mult.Iar eu n-am cum să te uit prea curând,pentru că ceva ce-ţi aparţine încă,circulă printre venele mele,îmi umple sufletul,îmi otrăveşte mintea şi mă face mereu să revin...la tine...

Benzină pentru brichete

Eu trăiesc încrustată în lumea mea,atât de departe de tine.Ştiu că nu pot să te uit,ştiu că n-ai cum să putrezeşti în mine precum o simplă amintire...ştiu că n-ai să mori niciodată,acolo înăuntrul meu,pentru că esenţa ta îmi domină sufletul..

Probabil că dacă m-ai fi iubit aşa cum aş fi vrut,aş fi înebunnit,aş fi început să alerg pe străzi,să beau tequila,să-ti scriu tot felul de chestii bizare...probabil că atunci mi-aş fi îngropat raţiunea şi mi-aş fi vândut sufletul şi te-aş fi iubit cu disperare,sânge şi lacrimi,mai presus de tot,chiar şi de spirit...

Ar fi venit un moment în care m-ai fi părăsit,în care te-ai fi săturat să mă înţelegi...în care ai fi renunţat pur şi simplu...însă eu n-aş fi obersvat,închipuindu-mi că e doar o rătăcire fizică,căutătoare,personală şi rece faţă de lume,dar atât de imaculată şi caldă în interiorul meu...

În noi sălăjluiesc milioane de lucruri care ne aduc împreună,dar tot în noi se zbat demoni confuzi şi îngeri toxicomani,în noi două cresc două continente şi miliarde de iluzii..

Toamna ne invadează cu ciorchine parfumate de struguri,dar tu eşti departe,sprijinită pe bări metalice de tramvaie sau prin alte galaxii.De fapt,am uitat că tu nu circuli niciodată cu mijloacele de transport în comun,aşa că probabil stai întinsă pe patul tău moale,înconjurată de lucruri scumpe şi cărţi vechi,privind cerul prin ţăsăturile perdelei şi gândindu-te la orice...poate chiar la mine...acoperită de acelaşi cer de toamnă,înstelat şi umed...

Inadaptare la eternitate

Mă gândesc adeseori cu teroare la sumedenia de stări prin care va trece sufletul meu în momentul confruntării cu însăşi esenţa conştiinţei.Nu adevărul va declanşa apogeul stărilor complexe de până atunci,ci tocmai finalitatea prematură a tot ceea ce m-a caracterizat de-a lungul vieţii.În momentul în care se vor arunca zarurile,nu va mai rămâne nimic din mine,în afară de haos,incertitudine,disperare.
*
Mă tem ca atunci să am tot ce-mi lipseşte acum...ce-aş putea să fac eu cu atâta timp,înţelepciune şi răbdare?
Hoinărind permanent într-o mare de incertitudini şi vicii,calea Raiului îmi va părea mult prea simplă.
*
Mă întreb ce cantitate din fiinţa mea a fost cu adevărat om,şi câte laturi au tins către sfere nefireşti,sălbatice...
Oare unde s-a sfârşit eul meu şi unde a început Universul?

Mi-e teamă uneori,c-am să bat la porţile Raiului,şi nu-mi va deschide nimeni.Mi-e teamă că o să stau acolo aşteptându-te ore în şir,iar tu n-ai să vii....

Azi,mai mult ca niciodata ne despart o multime de oameni si un continent.

Aş vrea să nu mai fiu om...

Sunt lumi pe care le construim in jurul unor persoane şi pe care le privim apoi destrămându-se,de parcă nici n-ar fi existat vreodată.M-am îndrăgostit de tine şi nu mi-a păsat că eşti femeie,nu mi-a păsat de nimic nici măcar de cele mai puternice raţiuni ce au strabătut vreodată lumea.Ţi-am idolatrizat trupul,viaţa,sufletul,gesturile,cariera,nebunia.Am făcut tot felul de chestii încercând să devin eroina supremă a viselor tale nocturne.Ţi-am cumpărat pandantive cu camee,şi ţi-am înşirat petale de orhidee prin cameră.Am încercat să păstrez mirosul pielii tale într-un alt univers,am încercat să creez îngeri capabili să ne apere de orice confruntare cu banalitatea.Am trecut cu nepăsare peste tot ce construisei tu până atunci,ţi-am invadat principiile şi egoismul,ţi-am şters lacrimile,ţi-am îmbrăcat gândurile...
Am rămas blocată cu tine,nopţi la rând în tot felul de romane,jucând mii şi mii de roluri în timp ce oamenii  priveau confuzi şi înspăimântaţi conexiunea dintre privirile noastre.
Cine s-ar fi gândit că toate astea se vor scurge într-o zi printre gratiile unei canalizări?
Nu vreau să te înlocuiesc,pentru că viaţa nu înseamnă doar dedublarea la nesfârşit a iubirilor pierdute.Nu vreau să pleci iar eu să stau şi să ascult muzică şi să fumez ca o nebună la un capăt de gară.Nu vreau să construiesc o altă lume alături de altcineva,nu vreau să-mi vindec sufletul într-o pseudo-iubire viitoare.Şi în afară de asta...cine îmi poate garanta acum existenţa viitorului...poate că mă voi scălda la nesfârşit într-un prezent anost şi voi sfârşi ca un adult sarcastic,plictisit de toată falsitatea planetei.
Nu vreau să pierd lumea în care am locuit atâta timp...nu vreau să fie iar vară...nu vreau să vină ziua noastră de naştere....nu vreau să mai treacă nici măcar o zi peste noi.Vreau să rămânem aici,fără regrete,fără lacrimi...fără nimic,doar noi două....

Oniric

"Suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două."


Te-am visat timp de două ore,iar după aceea m-am trezit instantaneu şi ţi-am reproiectat imaginea într-o ceaşcă de cafea.Apariţia mea neaşteptată în bucătărie la o oră atât de matinală,i-a determinat pe toţi să se îngrijoreze.Aproape că nici nu-mi amintesc ce mi-au spus atunci,căci eu continuam să zâmbesc prosteşte şi să rememorez sărutul tău,pas cu pas şi atingere cu atingere.
Mi te plângeai în acea noapte,că nu-ţi acord destulă atenţie,în timp ce lăsai să cadă uşor prosopul de pe părul meu ud.Ţi-am spus involuntar că :"suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două" iar tu ai râs.Era prea multă filosofie pentru un singur vis.
Ai încercat atunci un prim gest tandru şi mi-ai atins buzele.Deasupra noastră bătea un vânt nefiresc în timp ce eu mă apropiam de tine,sărutându-te.În acel moment mi-am dat seama că nici un sărut carnal,nici o mângâiere,nici un zeu....nimic nu se putea compara cu acel gest firav ce se clătina haotic în vis.
Doar că...în visul nostru nu eram singure.Erau tot felul de trecători şi actanţi ce se hlizeau la gesturile noastre,adumelcându-ne sărutul.Tu ai observat însă totul,şi ai vrut să fugim.Eram în grădina casei mele de la ţară...şi căutam cu disperare un loc în care să vorbim.
Treceam din cameră-n cameră,dar totul era ocupat.Atunci,m-ai luat de mână şi mi-ai spus:"Ştii...ne-au văzut.."

După toată treaba asta cu oniricul...am fost străină de lume cam vreo câteva zile...
Parcă mi-era teamă şi că lumina soarelui îmi va şterge chipul tău.Când te-am întâlnit a doua zi,credeam c-ai înţeles,gândindu-mă că poate ai visat la fel...însă m-am înşelat amarnic.
Am tot aşteptat răcoarea nopţilor,sperând că poate ne vom întâlni din nou în acelaşi loc şi ne vom continua povestea.Tu însă mi-ai apărut diferit;în privirea ta stăruia o lumină rece,de nepătruns...

Nu ştiu ce să fac acum...şi parcă numai sunt eu...parcă altcineva trăieşte acum în locul meu iar eu caut obsesiv o cale prin care să te aduc înapoi.Mă detaşez pentru câteva clipe,dar apoi mă întorc involuntar în lumea mea...
Parcă numai sunt om...şi parca trăiesc numai în închipuiri şi poate că într-adevăr ele or să-mi grăbească sfârşitul.În vis îţi reproşam că nu avem puterea să ne întâlnim la jumătatea destinelor noastre,dar poate că ea nici măcar nu există iar noi plonjăm continuu pe două drumuri paralele ce nu se vor intersecta niciodată,în nici un fel de plan,realitate sau secol.
Îmi amintesc că după ce te-am văzut pentru prima dată...am avut un vis ciudat...se făcea că escaladam un munte împreună.Oboseam repede şi te rugam insistent să ne oprim,dar tu îmi spuneai că mai e puţin până în vârf.
De fapt cred că visul acela a dus la construirea acestui prezent imoral şi autodistrugător.
M-am tot gândit după aceea că poate pentru a ajunge la stadiul de iubire absolută,trebuie să compari suma sacrificiilor cu escaladatul unui munte.Ştiu că poate a fost o prostie din partea mea să cred acest lucru...

Am aflat de curând c-ai să pleci din viaţa mea,iar eu sunt incapabilă să mai fac ceva pentru a te putea opri.Nu pot coordona destinul,nu pot stăpâni lumea,nu pot schimba traiectoria unui om,nu pot avea iubirea absolută....nu pot face nimic supraomenesc pentru a-ţi dovedi că sunt mai presus decât ceilalţi...şi nu te pot iubi mai mult decât o fac acum...

"Să-ţi îngropi fruntea între doi sâni, între două continente ale Morţii..." (Cioran)

Schizofrenie platonică




 

16.01.2011

Probabil că aş putea să scriu câte un roman despre fiecare om pe care l-am cunoscut.M-aş putea plimba astfel pe stradă ca printre rafturile unui anticariat,fără să par indiscretă,în timp ce viaţa mea se umple cu fragmente din existenţa altora.Îmi place să caut în câte un trecător ceva intim,oarecum familiar,să regăsesc ceva pierdut şi uitat în interiorul meu.

Sunt lucruri pe care n-am să le recunosc niciodată celorlalţi şi poate că nici măcar mie însămi.Îmi place singurătatea,aşa cum o înţeleg şi o simt eu şi aşa cum îmi apare în noaptea asta,când mă plimb pe lângă blocurile somnoroase,ascultând muzică la căşti şi sorbind visătoare un suc acidulat.Singurătatea înseamnă atunci când sunt lipită de mine însămi,când devin egoistă şi mă afund în tot felul de romane interzise conturând un soare doar al meu ce străluceşte melancolic şi incandescent.În fortăreaţa pe care mi-o construiesc uneori,amintirile îmi sunt suficiente iar confruntarea cu realitatea devine doar reflexia unui miraj.Întotdeauna când încep să scriu mă las distrasă de tot felul de idei şi devin practic incapabilă să sintetizez lumea pe care o văd şi în care mă scufund tot mai adânc,strat după strat.Aş vrea să pot descrie,de exemplu,ziua asta de iarnă,în care sunt departe de zgomotul anost al oraşului şi de toţi oameni pe care am încercat să-i uit vreodată.Privind confuză spre linia orizontului,ce stă nemişcată şi frântă pe alocuri,mă simt ameţită.În braţele unui nor alungit,se leagănă o stea iar lucrurile din jurul meu încep să-şi piardă dimensiunile reale,afundându-se în noapte.Uneori,ocolesc jumătate de oraş doar pentru a revedea o anumită scară de bloc,a cărei materialitate şi prezenţă mă atrage ca într-un vis.Ieri,am stat toată noaptea rezemată de calorifer,hiperbolizând ideea de cafea la ibric şi aruncându-mi privirea pe nişte versuri de Cărtărescu în timp ce-mi ascundeam toată speranţa în gazul ieftin al brichetei şi-n lumina lanternei ei.

Pe fundal se auzea un fel de melodie ce zeifica ideea de eternitate în braţele persoanei iubite.Am stat aşa ore bune,aruncând din când în când o privire către vastitatea lumii încadrate de fereastră,până când cafeaua şi ideile s-au epuizat,iar eu am adormit.

Soarele ce m-a trezit în dimineaţa asta e doar o vagă amintire şi aproape că mă doare să ştiu cât de trecătoare sunt lucrurile din care ne constituim viaţa.În fiecare dimineaţă,după trezire,mi-am făcut un obicei din a împrumuta cafea de la vecini,invocând tot felul de pretexte stupide.Însă doar eu ştiu cu adevărat cât de haotice şi hipnotice sunt nopţile în care-mi respir propria esenţă.Dar revenind la ziua de azi,nu am prea multe de spus...

Uneori îmi e practic imposibil să mă pliez după cerinţele societăţii şi am adesea senzaţia că lumea mea e perpendiculară cu universul iar existenţa mea e doar o iluzie.În seara asta am ieşit la primbare ca să-mi scutur praful pe zăpadă şi să-mi răcoresc gândurile,dar probabil când voi ajunge acasă voi ignora cu desăvârşire temele şi apartamentul,redescoperind adevărul într-un roman de Cioran.Câteodată îmi doresc să fie iarnă mereu;doar astfel pot să stau la nesfârşit lipită de sobă,sorbind ceai,sau răsfoind tot felul de albume şi cărţi ce adăpostesc mereu alte şi alte galaxii,cu oameni sau genii.

13.03.2011

Sunt câteva zile de când a venit primăvara,iar eu continui să mă ascund în spatele unor măşti împrumutate de la trecătorii de care m-am ciocnit săptămânile astea.Mă uit la cei din jurul meu,cum stau plictisiţi în băncile lor,având senzaţia că ştiu totul despre mine.De fapt,fiecare om are senzaţia că ştie totul despre cei din jurul lui,însă suntem incapabili să ne „descoperim” cu adevărat chiar şi pentru noi înşine.

Aş vrea să pot vedea generaţia mea prin ochii bătrânilor de altă dată...

Şcoala mă plictiseşte oarecum,tocmai pentru că îmi este foarte greu să valorific ceva din valoarea actuală a materiei şi din „dragostea” celorlalţi pentru cărţi.Învăţământul obligatoriu e o corvoadă pentru toţi cei care valorifică din experienţa anilor de şcoală,doar latura financiară în care îi poate ajuta acesta.Eu numai înteleg nimic din tot ce se întâmplă,aşa că m-am depărtat de tot ce ar afecta universul ce mi-l fortific neîncetat.

În ultima vreme am doar vise ciudate,în care-mi continui realitatea cotidiană,întâlnind tot felul de surâsuri calde şi arhitecturi stradale.Visez des şi detaliat,iar când mă trezesc,am senzaţia că aceea e de fapt realitatea mea.

Azi e primăvară şi aproape că simt asta,odată nebunia de culori ce stă aşternută undeva nu foarte departe de marginile ferestrei.Când înmuguresc pomii,îmi place să cred că renasc şi eu odată cu ei.Am deschis astăzi toate ferestrele clasei mele şi am aşteptat vizita unei flori de cireş,care să-mi şoptească un pic despre raiul de dupa viaţă şi despre existenţa unei bucăţi de paradis pe pământ.Uneori,primăvara mă face să cred că Paradisul stă în oameni,în sufletele lor şi-n cărţi.

Mi-ar plăcea să sfârşesc într-o zi caldă de mai,iar peste trupul meu să se scuture flori de tei,în timp ce eu îmi regăsesc liniştea şi raiul...

20.04.2011

Nu mi-au plăcut niciodată vacanţele scurte;când mă obişnuiesc cu traiul de la „palatul” meu imaginar,trebuie brusc să sfărâm toate conceptele şi să alung toate chipurile pentru a putea reveni la o stare mai apropiată de realitate.

În dimineaţa asta am recitit Proust;fraze grele aruncate printre ceşti de cafea şi prăjituri supraetajate îmbălsămate în esenţe.

M-am refugiat de câteva zile în casa bunicilor,însă cu toate acestea continuă să mă viziteze tot felul de oameni,fiecare cu propriile haine şi idealuri.Când mă întorc în oraş,ies zilnic cu prietenii însă,nu pot,măcar câteva minute,să nu mă gândesc la „frimiturile” lumeşti ce-mi macină eul latent şi sferele.Mă întreb dacă voi ştii cu precizie care va fi ultimul „mâine” din viaţa mea.Cu siguranţă înainte de ultima gură de aer aş reciti puţin din toate lucrurile care mi-au plăcut vreodată,căutând în grabă şi rătăcindu-mă prin „celălalt” om,sfera ce m-a lăsat să-mi duc incompletă viaţa pământeană.

Momentan însă,nu vreau decât să construiesc un mic şanţ în jurul fortăreţei mele,în care să-mi torn zâmbetele,visele,amarul,cămăşiile şi toţi solzi multicolori ai oceanelor.

Visez mult,şi asta poate că-mi dăunează.Îmi sprijin existenţa de a celorlalţi,căutându-mi însă propria singurătate generatoare de materialitate eternă.Numai ştiu ce vreau,ce sunt,dar ştiu ce am fost,fiindcă trecutul se plimbă haotic printre genele mele.Nu ştiu ce voi fi,dar ştiu cum aş vrea să sfârşesc,conturându-mi cu un pix,zeci de galaxii pe încheietura mâinii.

Poate că „mâine” va fi identic cu „azi”.dar totuşi diferit,cu miros de măr,flori de tei şi prospeţimea unei iubiri platonice.

Reminiscenţe paradisiatice

Nu am prea multe amintiri cu tine;nu am trăit niciodată suficient în preajma ta,n-am apucat să te cunosc cu adevărat.Am vrut de nenumărate ori să-ti vorbesc ïntr-un anume fel,dar nu am reuşit decât să reproduc un şirag de vorbe anoste care nu făceau decât să te enerveze,îndepărtându-te şi mai mult de mine.Voiam mereu să plec,dar niciodată n-aveam curaj să-mi fac bagajele şi să-mi i-au rămas-bun de la tine.Plecam poate pentru câteva zile,departe de zgomotul oraşului,lipindu-mi fruntea de cărţi,plimbându-mă pe alei nebătătorite,presărate cu flori,desculţă.Aveam atunci dulcea senzaţie că dragostea e un capriciu ce trece aşa,cu un pachet de ţigări şi o ceaşca mare de ceai.Ascultam din nou înduioşată poveştile bunicii,şi încercam din răsputeri să mă prind undeva în ungherul copilăriei;dar tu veneai puternic spre mine,tulburându-mi liniştea.
În perioadele acelea aproape că nu ştia nimeni de mine,iar singurătate avea o mireasmă care mă atrăgea în cel mai barbar mod.
Când înnebuneam de prea multă linişte,plecam înapoi în oraş,Mă duceam pe malul mării,pierzându-mă în plimbări lungi şi sticle de alcool.Încercam aproape orice metodă să uit,vroiam să şterg cu disperare chiar şi propria mea existenţă şi să nu mă gândesc la nimic.Insă lucrurile se hiperbolizau,iar eu eram rătăcită într-o existenţialitate primară,rezumată doar la sunete şi atingeri,rămăşiţe ale tale ce imaginaţia mi le implementa continuu,ucigându-mă treptat.
Nu,pentru mine dragostea nu e o dramă;doar că s-a întâmplat ca tu să fi cel mai înalt punct al contemplării mele şi totodată cea mai sfâşietoare cădere.Mă gândesc uneori,că poate totul a pornit din pricina mea,din persistenţa şi insistenţa mea asupra acestui sentiment,pe care l-am adus la stadiul de zeificare absolută,ca pe unic mijloc de convieţuire în afara existenţei paradisului.Mi-ar plăcea să ştiu adevărul,să pot diseca cu precizie sursa aceasta generatoare de nelinişte.Dar şi mai mult mi-ar plăcea,ca dincolo de această reminiscenţă implacabilă a ta,să pot revedea măcar pentru o clipă,tot ceea ce ai fost tu odată;să fi măcar pentru un minut ceea ce am văzut eu dincolo de orice aparenţă.Aş vrea să te regăsesc cititindu-mi aceleaşi pasaje din roman,zâmbind aproape inuman de feeric,cu ochii precum două galaxii ce se nasc si mor din cauza aceloraşi ispite.Am putea să jucăm rolul acela la nesfârşit;în care tu să fi femeia pretenţioasă şi răsfăţată iar eu bărbatul ce te descoperă cu fiecare detaliu,cu fiecare sărut,mândru şi arogant,dar îndrăgostit până-n măduva oaselor.Pentru că ştiu că indiferent care ar fi decorul,noi am putea să ne mulăm întotdeauna,în funcţie de forma şi nevoile celuilalt trup.Am putea chiar să uităm de toate prostiile astea şi să ne închipuim o lume proprie în care nimic nu contează;nici măcar oamenii sau sufletele.Un loc unic,unde suntem doar noi şi romanul acela,în care dragostea e doar la un pas de nebunie şi de ură.Probabil dacă ceva ne-ar aduce acum împreună,am uita de tot şi am relua povestea de unde am lăsat-o,iar cel puţin pentru un timp,până şi aerul ne-ar fi inutil iar ieşirile din casă aproape inexistente.Mi-ai ajunge tu,şi probabil te-aş infăsura în pături groase de lână şi ţi-aş strânge braţele cu putere,de teamă să nu-ţi întorci privirea spre altcineva şi să uiţi de mine.Chiar dacă toţi uităm pe cineva la un moment dat,eu sunt terifiată de uitarea supremă,care şterge mândră orice urmă de existenţă,transformând viaţa în cenuşă.
Te-aş chema din nou în lumea mea,dar poate că ţie îţi place aşteptarea.Suntem două universuri paralele ce atârnăm de un singur fir de aţă,iar dacă vântul se înteţeşte ne vom ciocni una de cealaltă,sau vom sfârşi sfâşiate în constelaţii diferite,uitate de toate stelele pe lângă care am trecut vreodată,amnezice,cu trupul gol si rece.
Mie mi-ar plăcea să sfârşim aşa,pe neaşteptate;într-un pseudo-anotimp,în patul meu,înfăşurate în cearceafuri groase şi înconjurate de toate lucrurile care ne plac.Să miroasă puternic a magnolii şi a tine şi să ştiu clipa în care voi muri,pentru a putea simţi ultima oară,pentru eternitate,parfumul pielii tale.Atunci,indiferent ce va urma,nici un iad nu va fi capabil să sfarme paradisul pe care-l voi duce cu mine.Nici un iad,nu va străpunge chipul tău şi dulceaţa buzelor tale va fi veşnică.Iar în visul meu etern,noi ne vom scălda trupurile într-o lumină incandescentă,intimidând măreţia oricărui astru,şi dobândind veşnicia.

Mi-e dor uneori să scriu doar despre tine

Îmi imaginez uneori că am putea fi o constelaţie şi doar atunci simt că am curajul să te înfrunt în sfârşit.Nu,nu mi-e frică de tine,doar că,sunt prea mult lucruri pe care nu ţi le-am spus şi care au rămas blocate undeva,acolo...
Mi-am dat seama că sunt o laşă,iar cauza acestui simptom este tocmai existenţa ta.Am ajuns să-mi fie frică să-ti aud vocea la telefon,să cad cu tot cu vraful de reviste undeva pe podea,şi să te ascult cuminte,tremurând,fără să fiu capabilă de a descifra ceva.Telefoanele tale mă bulversează,tocmai pentru că sunt singurele autentice;tu cauţi un pretext să mă suni doar ca să mă întrebi ce mai fac.Apoi îţi trimit mesaje lungi în care-mi cer scuze,invocând tot mereu oboseala,inventând din frică;frica că te iubesc prea mult,iar tu ai putea să te sperii şi să pleci cândva.Şi chiar dacă nu ţi-am spus-o niciodată,să ştii că dacă pleci n-am să rămân singură,n-am să mor şi în nici un caz n-am să ma usuc de dorul tău.Voi sta cuminte treptele unei scări de bloc şi te voi aştepta.Mă voi lăsa de fumat,de bere si de toate porcăriile,aşteptându-te lucidă.Te voi certa când vei veni,şi-mi voi continua veacul deasupra pielii tale albe si parfumate.
Nu ştiu cum se face,dar eu când ma supăr plec şi nu mă mai întorc;dar tu vii mereu după mine,într-un mers grăbit,revărsănd inocenţă şi lacrimi.
Mereu când mă întristez îmi revin greu,cad într-un fel de depresie geamană cu moartea,şi stau ascunsa în cochilia mea,până cineva destul de curajos vine şi-mi sparge carapacea.Mă întrisez din cauză ca nu pot să schimb nimic acum şi pentru că viitorul ma înspăimântă în cel mai teribil mod cu putinţă.Adică,ce o să fac eu dacă raiul nu există? toată viaţa am crezut în ideea asta,şi nu cred că aş suporta să fie zdrobită.Sau mai rău;dacă dincolo de viaţa asta nu există nimic?dacă n-am să te regăsesc niciodată?dacă nu ne vom recunoaşte?dacă nu vom mai exista?....
Viaţa mă enervează tocmai din pricina faptului că nu pot să te am acum;să avem măcar o eternitate pământeană,un ceva al nostru.
De când ne-am cunoscut,n-am făcut decât să ne ironizăm,să ne contrazicem şi să ascundem lucrurile esenţiale undeva departe.Acum,brusc,totul s-a schimbat.Vorbeşti despre mine lumii,cu atâta ardoare,încât,probabil foarte curând vor crede că ai înnebunit;şi fără să-ţi dai seama te schimbi,întreci supremaţia ideii pe care mi-o făcusem despre tine,devii altfel,ceva sofisticat dar natural,precum un amurg de primăvară.Nu ştiu ce e cu noi în utlima vreme,dar cu siguranţă e ceva irepetabil şi infinit de frumos.

your love means everything...

Brusc mi-am dat seama ca nu-mi pasa de nimic si ca vorbele,oamenii si locurile imi pareau inexistente,in timp ce tu deveneai unica mea ratiune.

-Ana?
-Da?
-Nimic...

Pe o scena...

Sa beau o cafea pe niste trepte si tu sa vii sa-mi spui ca-ti pare rau.Sa-mi ceri sa fac parte din lumea ta,iar a doua zi sa cumparam un ziar impreuna si sa ne oglindim destinele pe prima pagina.Dar e usor sa spui ca vrei sa cuceresti lumea dintr-un pat infect de spital...
As vrea sa fiu amnezica,si sa uit sa-mi amintesc de tine.Sa beau cafea,sa pierd timpul,sa citesc,si sa cunosc straini fara sa regasesc ceva cunoscut in ei.Sa fie totul nou,si-n fata mea sa se deschida o existentialitate simpla,in care sa staruie doar moliciunea pernelor si apusurile de primavara.Sa ma ascund in spatele unor paravane,in spatele unor anotimpuri,dincolo de toti oameni de care m-am indragostit vreodata...

Crez

Unicul motiv pentru care ma trezesc dimineata,este pentru a-mi aprinde o tigara si a bea o ceasca de cafea;restul sunt detalii.

Sunt din ce in ce mai paranoica,si-mi place sa simt aerul rece al primelor ore strabatandu-mi plamanii si arterele.Atunci,pot simti cu precizie cum realitatea si visul imi alearga prin vene.Cu capul sprijinit de peretele alb,ma oglindesc in geam,rezemata de calorifer si de toate lumiile care coexista si se intrepatrund.Adevarul este ca doar viciile mi-au apartinut intotdeauna cu adevarat,pentru ca locuiesc in mijlocul unei intersectii si trec in fiecare zi pe langa oameni fara sa-i bag in seama.
As vinde un om pentru o idee geniala;ceva care dainuie dincolo de timp,in timp.
De fapt,imi plac diminetiile doar pentru ca atunci sunt cu adevarat singura si nimeni nu poate sa ma atinga,sa ma ajunga,sa ma intrerupa.Devin eu,insasi ideea pe care aspiram sa o rostesc candva.Rearanjez lumea,potrivesc oameni,sunt eu Creatorul si unicul arhitect al universului si totul imi apartine.

magnolii

Eu.intersectie.femeie.graba.strazi.Marlboro.flori.dezamagire.asteptare.frig.seara.ger.
fragilitate.Tu.fericire.zambet.petale.stele.despartire.revedere.gand.pustietate.dor.confuzie.
dorinta.biblioteca.telefoane.iarasi Tu.asteptare.masina.semafor.infinit.ciorapi de dama.haine.sarut.regret.alee.crengi de brad.pasii tai.parfum subtil.Eu.casti.imbratisare.dorinta.furie.semiluna.carti.oameni.Cola.bere.Marlboro.usi.chipuri.
Skins.salbaticie.deznadejde.bloc.astfalt.noapte.frig.singurate.dor.Ea.Eu.Noi.

Cuvinte

Poate nu stiu adevarul si poate ca n-am sa-l stiu niciodata.O sa pot sa ma reindragostesc de tot felul de femei fardate cu praf de stele,cu piele alba si buze rosii;o sa le ravasesc pletele si viata,impunandu-mi prezenta dincolo de tot ceea ce ele au crezut vreodata.Sau o sa stau intr-o camera halucinanta de camin studentesc,inconjurata de sticle de cola si pachete de tigari pe jumatate goale.O sa-mi desenez stele albastre pe tavanul alb si o sa citesc Nabokov in miez de noapte,hoinarind pe strazi pustii si in parcuri cu banci galbene.O sa ma casatoresc,dar o sa te caut in continuare,pe aceeasi strada,o sa-mi lacrimeze ochii in apusuri de vara si o sa mananc ciocolata amintindu-mi cat de mult iti placeau dulciurile.Probabil ma vor urmari insomniile si voi lua cate un pumn de somnifere cu vodka,cautandu-mi ingerul din copilarie si idolatrizandu-ti chipul la sfarsitul unui film de dragoste.
De fapt,nu am de unde sa stiu ce va fi,pot doar sa presupun,ca te voi revedea,ca ne vom scrie,ca ma vei visa uneori...
Pot doar sa sper,ca vei pastra poeziile si scrisoriile pe care ti le aruncam uneori sub pragul usii.Pot doar sa-mi imaginez ca nu vei uita de mine,ca nu ne vom pierde,ca vom imbatrani frumos,si vom avea un NOI etern.

Trec pe autostrada in bataia soarelui

Sa ma caut,sa am cosmaruri de la cateva somnifere,sa ma regasesc,sa-mi fac in fiecare dimineata o cafea amara si sa privesc cerul,sa ma intreb tot felul de lucruri,sa ma izbesc de bariere,sa te caut,sa te vreau si sa nu te am,sa dorm gandindu-ma la tine si sa ma trezesc aruncand ceasul pe parchet,sa merg la biserica,sa-mi imaginez apusuri,sa-mi fie frica de rasarit si de mirosul diminetiilor,sa ma inchid in casa,sa ma inchid in lume,sa ma inchid in tine,sa ma mint,sa privesc stelele intinsa pe gheata de la patinoar,sa am un vis si apoi sa-l uit,sa ma plimb pe strada fara nici o directie,sa ma ratacesc si sa-mi scot busola din buzunar,sa zbor de la etajul 3 macar cu gandul,sa ma lovesc de tine pe coridoare,sa te iubesc si apoi sa te uit,sa-mi fie teama sa ies din casa,sa raman cu privirea agatata de balcon si sa ma gandesc ca sunt in alta tara,sa ies dupa amiaza din casa si sa calc in alta lumea,sa ma intorc in blocul meu si peretii sa fie zugraviti altfel,sa uit de mine,sa uit de lume,sa mananc o inghetata in bataia vantului,sa-mi beau cafeaua uneori pe malul marii,sa numai am nevoie de nimeni,sa citesc o carte sprijinita de nisip,sa am o plaja numai a mea,sa inghete valurile si sa merg pe jos in alta tara,sa te intalnesc de cate ori am chef,sa fumez Marlboro in timp ce te tin in brate,sa ma prabusesc la pamant si sa ma trezesc intr-un spital ponosit,tu sa vii sa-mi aduci fructe,ciocolata si multe zambete,sa merg apoi pe strada cu tine de mana si sa fim fericite,sa castig premiul nobel pentru pace,sa ma arunc intr-o prapastie din curiozitate,sa mor in patul tau,sa miroasa a magnolii pe strada mea,sa plutesc pe o rafala de vant,sa ma scufund in cel mai adanc ocean si sa gasesc o perla,sa-ti recit seara versuri din Cartarescu si sa ne prefacem ca suntem personajele dintr-un roman interzis,sa plecam cu cortul prin Europa sau Asia si sa dormim prin locuri feerice,sa ocolesc jumatate de oras numai pentru a te revedea,sa patinez cu ochii inchisi,sa ma zvarcolesc noaptea in pat si sa nu pot sa dorm,sa ma trezesc si sa-mi caut visele in dictionare virtuale,iar pe tine sa te iubesc tot virtual,pentru ca in iarna asta,numai asa mi-ai permis.

Moleseala de sambata dimineata

-Stii..stand pe canapeaua asta mohorata,privesc uneori cerul prin fereastra aia crapata.Il privesc asa,ca si cum as face asta pentru prima si ultima oara.Cred ca sunt singurele momente,in care timpul nu exista.Universul se opreste in loc si nimic nu-si duce veacul dincolo de mine.
Am zile,in care ma baricadez in casa,si refuz sa intalnesc oameni.Ma adapostesc printre asternuturi,si zambesc prosteste,pentru ca pur si simplu am senzatia ca ma intorc in lumea mea.Dar de fapt chestia asta cu o "lume" personala e doar un mit,un strigat al sinelui catre exteriorul asta stupid,sau orice altceva mai putin realitate.
-Bine,dar nu poti sa generalizezi.Adica,indiferent de ce spui,nu-ti poti depasi conditia singulara,nu poti sa simti si sa vezi si pentru alti.Asta ne e destinul,sau traiectoria,ghinionul,prostia...
Si acum ce ai de gand? Adica...o sa faci ceva?
-Pai spune-mi tu.Ce naiba ar trebui sa fac? Sa ma reindragostesc,sa innebunesc,sa ma duc in fiecare zi pe strada ei,sa-i violez cerul,stelele,blocul,viata...sa ma duc acolo si sa pretind ca eu am intaietate,doar pentru ca eu am iubit-o cel mai mult? SI......
-Deci gata! Asa nu se mai poate..pur si simplu.Adica nu poti sa-ti irosti tineretea iubind ceva ce nu va fi niciodata al tau.Pur si simplu nu poti.Orice ai spune,o relatie mai aiurea ca asta,nici ca puteai sa-ti doresti.Revino-ti! Ia un lighean cu apa rece si toarnati-l de zeci de mii de ori in cap,pana ti se limpezesc si cele mai microscopice ganduri.Toata lumea iti spune ca nu e bine.Tu nu si nu.Aduci vorba mereu de acelasi lucru ca si cum...nu stiu...ai vrea ca toti sa accepte.Peste mentalitatile oamenilor nu poti sa treci ca peste o groapa!
-Bine,bine...am inteles ideea,nu e nevoie sa te repeti,argumentezi si enervezi simultan din doua in doua minute.Asta ma preocupa,despre asta vorbesc.
-Si cat?cat timp crezi ca te va mai asculta cineva?
-Nu stiu...daca tu pleci,daca ei pleaca,or sa existe mereu alte si alte persoane care sa fie acolo pentru mine.Iar cand or sa plece ele,cand o sa ne certam,sau nu stiu,o sa ne desparta orice razvratire de destin,o sa gasesc eu alti oameni,iar cand o sa plece si ei,o sa-mi caut zei,ingeri,o sa-L caut pe Dumnezeu,o sa ma regasesc in rugaciuni,in nebunie,in pachete de Marlboro si sticle de vodka,in sperante,sau in lacrimi,in carti sau in muzica,da tot o sa ma regasesc in ceva.Si chiar daca o sa fiu cu altcineva,chiar daca o sa am copii si verigheta,tot o s-o iubesc pe Ea.Dar oricum,tu esti incapabil sa intelegi astfel de lucruri asa ca...las-o balta.
-Vad ca,in ciuda faptului ca ne cunoastem de ani buni,tot ma desconsideri.
-Da pentru ca,n-ai fost niciodata in situatia mea,dar iti permiti sa comentezi,te crezi un judecator al naibii de priceput cand vine vorba de conflicte sentimentale,tocmai tu,o lepra! care ai fost parasit de atatea ori,care ai inselat si mintit,tocmai tu,care n-ai iubit niciodata.O sa vad,e viata mea,nu a ta,nu a destinului,e doar a mea.Poate nu acum,dar peste foarte putin timp o sa se intample ceva extraordinar,aproape ca un miracol...care o sa ma scoata din monotonia si confuzia asta exacerbata de societate si principii.
-Traim vremuri grele...
-Nu,traim confuzii prapastioase.
-Adica?
-In scormonirea noastra catre centrul sinelui,ne-am ratacit.Tocmai de asta le place oamenilor sa iubeasca,pentru ca doar atunci,au senzatia ca se reintorc la origini,catre ei insisi...

Secret bolnavicios

                  
                    E ca si cum as incerca sa ma sinucid din plictiseala.Ca si cum as bea un pahar de lapte fara sa-mi fie sete.Ca si cum m-as arunca printre zeci de mii de cabluri electrice si le-as cere sa ma uite de tine.

Totul,totul este un amalgam fara sens,expresie si culoare.Totul este sec si rigid daca nu e ceva,daca nu e o imagine,daca nu e un zambet,daca nu esti tu...
Curiozitatea ma impinge sa ma intreb de ce toti barbatii au senzatia si pot pretinde ca stiu sa iubeasca o femeie.Ma lovesc zilnic de tipare care ma induc in eroare si ma transforma exact in opusul a ceea ce ar trebui sa fiu.Poate oamenilor li se pare ca ratacirea mea de divinitate e doar o aparenta,un lucru neserios,care va trece curand.Ca si cum ar fi o raceala,un vis sau ceva de genu.In schimb,eu stiu ca venele mele sunt conectate la divinitate,iar samanta adevarului pur infloreste zilnic in mine,in noi doua,precum o schita a coloanei infinitului strabatand arterele pamantului.
As vrea asa de tare,ca intr-o zi sa-mi i-au scaunul si sufletul,si sa ma mut in tine.Uite asa,ca si cum m-as muta intr-o casa noua,necunoscuta,familiara si veche in acelasi timp.Dar,cu siguranta ar trebui sa fie o zi de vara,pentru ca zilele acelea sunt lungi,halucinante,calduroase,ispititoare.O zi de iunie in care sa reinventam castele si basme.Se ne infasuram trupurile in matase alba si sa bem cafea neagra si amara,si sa ne citim apoi destinul in ramasite si-n stele.Sa ne cuprinda noaptea imbratisate,fericite,confuze,imbatate,cu chipurile scaldate intr-o nefireasca inchipuire si visare.S-as vrea,ca-n noaptea aia,noi sa numai fim oameni,sa renuntam la tot ce ne e cunoscut si pamantesc.Sa aruncam franghii catre cer si sa urcam catre o alta poveste,lume,dorinta.Una numai a noastra,conturata de noi in care sa ne jucam destinele si zambetele.Dar este posibil si ca destinele noastre sa fie de fapt un termen singular si nefiresc precum chipurile din aceea noapte.Vreau sa te iubesc asa cum stiu eu,si-n pat,si-n vise si oriunde altundeva.Sa-ti daruiesc partea mea de lume si de trup.Si sfarsim tarziu,intr-o noapte de mai,infasurate intr-un voal portocaliu...sa sfarsim oriunde dar sa sfarsim amandoua in aceeasi secunda si cu aceeasi dorinta in trup si-n vene.

Glorificand prezenta ta in mine

Tu traiesti in mine,in centrul meu
Strabatandu-mi sfios conturul venelor
Revarsandu-ti pacea in fiecare spectru
Astepti tacerea sa ne-nghita in lumea viselor.

Stelele,mi se topesc pe tample
Si nici o zapada nu ma poate acoperi
Nu ma poate cunoaste,ca bratele tale.

Tu vei fi ultima prezenta din univers
Iar eu voi fi eterna,pentru ca o parte din tine
S-a inchistat demult intr-un abis alunecos
Si rece,din mine.

Ascetul dorintei

    Daca ceva din mine,o particula cat de mica,ar avea curaj sa te refuze,poate ca lucrurile ar sta altfel.As putea sa ma arunc in canapea,sa stau tolanita,si sa ma uit la televizor ore in sir,sau sa ascult orice melodie,fara sa-mi amintesc de tine.Fara ca imaginea ta sa vina peste mine si sa ma tortureze.Dar ce om,poate privi cerul fara sa se gandeasca la nimic,macar la o barca,sau la picaturile ploii,sau la vant,sau la o adiere ce ravaseste pletele unui strain.Traiesc in lumea asta,dar sunt al naibii de straina de ea,ca si cum eu as fi facuta din alta materie,si as avea alt suflet,sau alt Rai.
A venit decembrie,si e frig.Beau multe ceaiuri si stau cat mai departe de tot ce-ar putea sa ma impiedice sa te uit.Si parca iarna asta sunt si mai confuza,ca si cum confuzia ar fi starea mea permanenta,cea care ma hraneste si ma lasa sa respir.Frigul imi sufoca celulele,la fel si dragostea.Probabil daca sufletul meu ar fi un trup,nu m-as dezlipi de reanimare.
A venit iarna,si e frig.Iar eu trec pe langa blocul tau,prin cartierul tau,pe langa parfumul tau,dar nu te gasesc.Singurul raspuns plauzibil,ar fi ca te-ai mutat in alta galaxie...sau poate ca ti-e teama,la fel cum imi e si mie.Pentru ca si tu ai sentimente,si poate ca sunt prea egoista,sau incapabila sa ma pun in locul tau si sa te inteleg,sau poate ca mi-e si mai teama de ce-as putea sa gasesc acolo..in interiorul tau.Mi-e teama ca o armata de monstri o sa sara pe mine si o sa ma sfasie ca pe ultimul om...
Uneori ma intreb daca,noi,in calitatea noastra de fiinte umane,am fi capabili sa ne creeam o galaxie,asa numai a noastra,numai cu chipuri iubite de noi si cu un cer foarte albastru scrijelit pe plamanul sufletului.Mi-ar fi placut,sa-ti pot darui de Craciun,macar o constelatie,incarcata cu magnolii,mosc,dulciuri si acorduri de vioara si o mare de stele care sa straluceasca numai pentru tine.Poate,maine dimineata,am sa-ti desenez una,micuta,pe o bucata de hartie,sub forma unei spirale inconjurate de stelute galbene,iar pe spate un "TE IUBESC! ".
Diminetile as vrea uneori,sa ma tii in brate cand beau cafeaua.Si sa privim acelasi cer,din acelasi unghi.Si sa simtim aceleasi lucruri,iar tu sa-mi porti hainele,si sa sufli suparata peste fumul ce se ridica usor din tigara mea.Iar eu,sa te privesc zambind,si sa-ti povestesc toate visele in care am jucat azi-noapte impreuna.Sa-ti descriu albastrul oceanelor peste care am trecut si toate locurile bizare in care am facut dragoste.
Uneori mi-ar placea dimineata sa te gasesc printre asternuturile mele,sa trag de tine ca suna ceasul si tu refuzi sa te trezesti.Sa fi somnoroasa si jumatate dezvelita iar eu sa-ti pregatesc cafeaua.Daca am sta impreuna,am avea aceleasi obiceiuri,aceleasi amintiri,acelasi suflet.Eul meu s-ar contopi in al Tau,si ar rezulta un Noi aproape etern.
Si uite,tocmai de aia ma enervezi.Pentru ca ti-e teama,si fugi.Si te vad in fiecare zi bosumflata si nefericita.Si ma intrisez si eu,gandindu-ma ce frumos ar fi...
Dar tu esti prea incapatanata si orgolioasa...si cand zic asta nu pot sa nu ma gandesc,ce mult semanam...
Ar trebui sa plecam undeva departe,unde sa nu-ti fie teama si unde sa nu ne cunoasca nimeni.Undeva unde sa ne cautam linistea,sufletele si sensul cuvantului NOI.

Damien Rice - Cannonball

Recviem sentimental

    

                 Dupa ce m-am dezbracat de toate laturile care nu-mi apartineau,mi-am facut un ceai de tei si m-am prabusit pe pamant cu ochii la stele.Auzeam picaturile unui robinet stricat,dar cu toate astea,nimic nu putea sa ma tulbure.Ma intrebam,ce se intampla la intervalul dintre doua batai de inima,si astfel brusc,mi-am amintit de tine.Ca si cum te-as fi uitat ani de zile undeva inauntrul meu,intr-un fel de coma spirituala.Insa mi-era prea teama de tot ce ar fi putut urma,asa ca m-am scuturat de roua si-am intrat in casa,blocand toate ferestrele si usile posibile.Am tras o draperie groasa peste cer si m-am izolat in liniste,dar un greiere incepuse sa-si planga baladele in coltul camerei.,asa ca i-am luat viora si sufletul si le-am aruncat pe prispa,cat mai departe...

Era o liniste haotica,cu multe imagini,si sunete si tot felul de lucruri care ma inspaimantau si ma infricosau,pentru ca stiam prea bine,cat de usor le-ar fi fost sa ma domine din nou....

Dupa cateva secunde mi-am incrucisat bratele,dar n-am putut sa cuprind decat un spatiu gol.Ma aflam acolo,chiar in acea camera,dar ma simteam ca si cum nu era nimeni pe pamant,nici macar eu nu eram.Nu-mi mai simteam respiratia,ca si cum as fi fost desprinsa total de propriul trup,de propriul Eu...ca o nava in deriva,un gand somnoros,o tacere...

Da,cu siguranta in urmatorul minut am stiut ca eu sunt raspunzatoare pentru toate,pentru ca mi-am conturat scenariul in jurul tau,si ne-am lansat amandoi in lumina reflectoarelor si in aplauze,precum doi actori.Dar cand a venit momentul sa renuntam la masti,eu te-am rugat sa le pastram,si sa ne mai jucam putin,cat timp mai e omenirea ocupata.

Noptiile erau nesfarsite si aproape stranii.Eram doar noi,urcandu-ne pe scari pana la stele,creionand cu compasul o galaxie numai a noastra.Veneam din lumi diferite,dar nu conta,caci eu iti iubeam toate defectele si toate zambetele,eram spectatorul tau,ce te contempla la nesfarsit,incercand parca sa te fixeze in eternitate.Te criticam,te apreciam si te descopeream cu fiecare secunda tot mai altfel,in toate ipostazele si in hainele tuturor gandurilor tale.Ma oglindeam in tine si cautam sa gasesc un abis pierdut,dincolo de ochii tai.

Dar poate ca si acum vantul iti mai bate uneori la fereastra,sau poate uneori ai senzatia ca toate femeile poarta parfumul meu,cand te ciocnesti de ele pe strada sau in autobuz.Sau poate doar eu te mai simt,cautandu-te cu o disperare pe care n-am sa mi-o recunosc niciodata, in fiecare trup si suflet,ce se ciocneste de existenta mea.De fapt,cred ca in intervalul dintre doua batai ale inimii,suntem noi,continuandu-ne povestea fara teama,intr-un spatiu rece si inchis,dar atat de permisiv...

In minutele urmatoare,mi-am promis sa incetez cu aberatiile.Dar tu veneai tot mai mult peste mine,obligandu-ma sa ma prabusesc intr-o moleseala vesnica de amintiri.Atunci,parfumul tau mi-a invadat simturile,si ti-am simtit parul acoperindu-mi degetele si capul sprijinit de palmele mele.Eram pierduti intr-o ceata nebuna de toamna,singuri si rataciti,dar aveam alte galaxii in fata ce ne asteptau pana la rasarit.Am stiut atunci,ca mi-am amintit de tine,ca de o stea desprinsa din galaxia noastra si tocmai de aceea m-a cuprins teama.O teama nebuna de a nu te regasi si pierde iar intr-un neant salbatic.

Delir

Uneori imi pare ca viata reintra-n vis,iar eu imi cladesc existenta pe obsesii si siluete pe care nu le-am atins niciodata.Un vis atat de nenorocit si dizgratios,care ma coboara in cel mai cumplit iad,cu becuri palide aprinse deasupra gandurilor si viori ce urla nebune balade stranii.
Dar eu tot dorm,in asternuturi reci,inlantuite de o luna palida si stele pustii.Eu dorm,tot mai departe de lume,intr-o increngatura de sentimente ce ma mistuie si ma pierd de mine.Iar dimineata,chipul tau imi pare tot mai nepamantean iar necunoscutul are parfumul unor constelatii pe care le mai regasesc doar uneori.Si stau si-ti privesc nedumerita cafeaua posedata de unduirile respiratiei si pielea si visele blocate printre coaste,printre gene,printre buze...si ma intreb unde oare...te-am pierdut...

Dragostea

Dragostea este atunci,cand nu-ti mai aud pasii printre frunzele de toamna,si mi-e dor...
Dragostea este atunci cand ma pierd in bratele tale
Dragostea este atunci cand aburul iese din cafeaua noastra si se lipeste de nori
Dragostea este atunci cand imi pare ca toate femeile de pe strada poarta chipul tau
Dragostea este atunci cand nimic nu are sens,daca nu esti tu
Dragostea este atunci cand pot scrie poezii despre toate unghiurile trupului tau
Dragostea este atunci cand doi oameni deseneaza o galaxie numai a lor
Dragostea este atunci cand vreau sa impartim acelasi pat s-acelasi suflet
Dragostea este atunci cand ne pierdem printre cearceafuri ca printr-o puzderie de stele
Dragostea este atunci cand dimineata ne trezim ca dintr-o alta lume
Dragostea este atunci cand iti pregatesc cafeaua si las radioul sa-ti fredoneze o balada
Dragostea este atunci cand ma pierd prin parul tau blond si carliontat
Dragostea este atunci cand stam pe prispa unei case vechi,si ne conturam propriile basme
Dragostea este atunci cand putem atinge norii prin fereastra de la balcon
Dragostea este atunci cand iti simt respiratia pierduta pe umerii mei
Dragostea este atunci cand ma privesti somnoroasa,acoperita doar de o camasa alba
Dragostea este atunci cand nu pot sa-ti spun ca te iubesc,si trebuie sa tac cuminte,privindu-te
Dragostea este atunci cand esti timida,si fragila si doar a mea
Dragostea este atunci cand mi-e teama sa te las singura acasa
Dragostea este atunci cand as imparti totul cu tine
Dragostea este atunci cand te simt in bratele mele,si simt ca esti tot ce am nevoie.

Lumini orbitoare vin de peste tot,acoperindu-te,impietrindu-ma,ascunzandu-ne...

Skins

Ratacire de lumina stelelor...

Inainte sa inchida ochii pentru totdeauna,imi apuca grabit mana stanga si mi-o strange cu putere:

-Draga mea,vezi tu...daca am fi nemuritori,ne-am stinge si ultima farama de suflet in cele mai mizerabile patimi;am deveni din ce in ce mai nostalgici si plictisiti de noi insine.Iar in afara de asta,n-ar mai exista dragoste.Asta nu dobandeste eternitate decat in Rai.Noi ne iubim corporal si spiritual,da numai cu o parte de inima.Ne daruim doar cu o parte din coaste,din vene si din suspine.Restul se duc in mormant si continua sa existe Dincolo.
Ah draga mea...daca m-ai putea intelege acum,cand stau ca pe ghimpi,dar totusi atat de linistit gata sa trec granita...daca ai intelege ce nenorocita si dizgratioasa poate fi nemurirea dobandita de un muritor.

Viata este o boala mortala,
Parfum ieftin de femeie usoara
Scufundare in abis de otrava
Inundatie,neputinta,graba.

Suspin

Azi a fost prima zi in care nu te-ai dat cu oja.Prima zi in care-mi zambesti dupa trei saptamani.Prima zi in care imi apari in fata,atat de neputincioasa,lipsita de orice urma de fard,doar cu o urma de ruj uitata undeva,prin labirintul buzelor.O zi in care vorbesti incoerent,pierduta in gandurile altcuiva.Sau poate in gandurile mele...
Te uiti la mine,si-mi soptesti printre gene ca poate am sa regret candva,ceva din tine,din mine,din trupul meu,si din pielea ta,ceva din noi...
Poate voi blestema zilele in care coastele tale au depins de ale mele,miercurea aceea,in care m-am jucat cu o inimioara mica de hartie,pe pielea ta alba sau vinerea in care treceam pe langa tine,fara sa te recunosc.Ca poate o sa ma doara intr-o noapte,toate acele sambete in care te asteptam in fata blocului,fumand ca o nebuna.Si nu va mai fi nici un vecin de-al tau,care sa ma intrebe daca vreau sa intru,si nici o pisica care sa ingane balade alaturi de mine.Dar da,ai dreptate,sigur ca-ntr-o zi voi regreta ceva...ca strada ta e atat de pustie...si c-am fi putut sa ne iubim mai mult.

"Seth: Fetiţa aceea m-a întrebat dacă ar putea fi şi ea un înger.
Cassiel: Toţi vor să aibă aripi.
Seth: Niciodată n-am ştiut ce să le spun.
Cassiel: Spune-le adevărul. Îngerii nu sunt oameni. N-am fost niciodată.
Seth: Şi dacă i-aş face nişte aripi micuţe de hârtie?"

Constientizare

Sunt un mormant,
un sicriu,o catacomba.
Si nu pentru ca numai valorez nimic,
ci pentru ca toata lumea
este incapabila
sa mai valoreze ceva
din mine.

Da,iubita mea doamna...totul ar fi atat de simplu intre noi,daca n-ar fi existat un El si un Voi care sa destrame totul...

Nu,draga Cerule...
te-ai inselat inca odata
inchipuindu-ti
ca Ea o sa-mi marturiseasca vreodata
tot ce simte.

Amurg intr-o ceasca de cafea

Ne tot intalnim pe strazi, ne intalnim peste tot
si intamplarea face sa fi la fel de fragila,cu pielea la fel de delicata si buzele la fel de rosii;
iar lumea se evapora din jurul nostru
lasandu-ne singure sa ne traim intamplarea
si zambetele.

Cu toate astea
nu te-am vazut niciodata dimineata,somnoroasa....
sorbind dintr-o ceasca mare de cafea;
Tu nu te-ai trezit niciodata printre asternuturile mele
si nici eu printr-ale tale si poate tocmai de aia avem uneori cosmaruri;
perna mea e neutra,moarta
in timp ce parfumul pielii tale se risipeste prin cine stie ce
loc aglomerat,calcat de toti pietonii pe trecerea de la Capitol sau Dacia....

Nu stiu pe unde naiba umbli noptiile,la ce te gandesti diminetiile.
iar cand te vad amiezile...am senzatia ca nu te cunosc deloc
ai prea multe haine,farduri,gesturi,vise,ganduri,amintiri,dorinte....
si ma simt epuizata,indragostindu-ma de fiecare in parte.

Testament

             Noi ar trebui sa ne cautam inca de pe acum un purgatoriu,altfel nici cel mai crunt iad nu ne va adaposti.Pentru ca stiu sigur,ca am comis sute de pacate chiar inainte de a te cunoaste.
Insa dupa aceea toate profetiile,semnele si visele s-au legat iar semnificatia pacatului a devenit cu totul alta,s-au poate ca de nebune ce suntem,am ridicat-o noi la rang de moralitate....Pentru ca stiu sigur ca trebuia sa te gasesc pe tine.Trebuia sa te ating intr-un fel,trebuia sa te simt,trebuia sa te iubesc cu toate sentimentele,sa te arunc in toate abisurile,in toate lumile,printre umerii mei,printre degetele subtiri,printre coapse si gene.Printre imoralitate....

Gand.

"The only real voyage of discovery consists not in seeking new landscapes,but in having new eyes." (Marcel Proust)

Pana si rujul tau e mai inocent...

Cum indraznesti sa-mi ceri sa uit de tine?Tocmai acum...cand esti atat de aproape...
Cand toate obiectele si toti norii,poarta chipul tau,cand fumul navaleste turbat din tigara mea,facandu-ti statui de zeita...
Tocmai acum...cand a venit toamna iar serile-mi sunt tulburate de mii de voci ce-ntreaba de tine.Voci pe strazi,voci in suflet,in dormitor,printre asternuturi,voci in cantece si-n fotografii...voci in carti si-n rugaciuni...voci ce striga schizofrenice dupa tine.
Dar mai bine spune-mi tu...ce naiba sa le mai raspund? Ca mi-ai zapacit si melancolia tomnatica uitandu-ti prin iunie rujul langa oglinda mea,farduri,si ramasite d-ale tale,printre cartile mele...urme de tine mai peste tot...
Ma bucur insa ca mi-au mai ramas cateva ganduri vechi,care nu te-au cunoscut pe tine.Cateva amintiri si imagini arhaice ce nu-ti poarta chipul sau numele.Nu-ti stiu buclele sau buzele...si ele sunt singurele in care pot sa ma mor si din care sa ma reintorc,ori de cate ori am chef....

Si cum spuneam...mai indraznesti acum,dupa toate astea sa-mi ceri sa uit de tine?

Epuizare

Damien Rice - Delicate

Dor

Telefonul zace lenes,prafuit
deasupra unei mese,sprijinindu-se pe niste
fotografii vechi,bibelouri si alte nimicuri.

Mii si mii de voci anoste
ma aduc la epuizare,ma zgaltie
numai vocea ta,
nu e printre ele...

Asteptare...

Si o sa fie odata o zi de septembrie
in care-ti vei uda pantofii de piele intoarsa;
s-atunci pasii tai vor hoinari debusolati
iar salcamii-ti vor picura diamante intre gene,
pentru ca pe strada ta
pur si simplu a plouat prea mult...

Si o sa fie odata o zi de septembrie
si cateva secunde de glorie si extaz
in care ma voi rataci in tine,
strivindu-ti plamanii si principiile...

Tu esti o eroina...

Tu esti o eroina,

pentru ca mi-ai patruns toate coastele

si toate celulele

si intreaga maduva

sfaramand fantasme pe care

eu n-am putut sa le infrunt niciodata...

Kid Rock - All Summer Long

O analiza a betiilor de trupuri,imagini,locuri,saruturi si alcool...a tot ceea ce a fost pana acum.

...vara s-a dus....

Sonet (Stiam cum te cheama...)

Stiam cum te cheama,

iti stiam hainele,zambetele

si felul in care-ti colorai buzele.

Stiam unde lucrai

iti stiam gesturile si ticurile

si toate planurile aberante si visurile...

Stiam unde stai

si-mi puteam imagina cu exactitate unghiul

din care te pandeste luna

atat de geloasa ca nu poate patrunde pana la tine...

Stiam ce-ti place

si -mi migaleam gandurile dupa preferintele tale

pentru a-ti atrage atentia si pentru a te speria

cu darurile mele...

Stiam idealurile tale

si mai stiam ca niciodata ele nu se intersectau cu ale mele

dar cu toate astea ne placeau poeziile lui Cartarescu...

Iti stiam pantofii de lac,haina de blana si toate bijuteriile

stiam cum iti aluneca usor,stelutele de nea printre

buclele blonde...

dar si cum se ratacesc florile de cires in aceleasi locuri...

Iti stiam trupul,

in fiecare detaliu,la lumina fiecarui astru,

chiar daca uneori exagerai cu decenta...

Iti stiam glasul,

un ciob de zahar ars

topit intre timpane si asternuturi.

Iti stiam gandurile

chiar daca nu mi le-ai spus niciodata.

Iti stiam ochii

atat de caprui,cum se jucau inocenti si salbatici

cu naivitatea mea

incat parca adormeam si ma scufundam printre genele tale...

ah ! dulce abis...

Stiam totul...dar acum parca numai stiu nimic;

parca te-ai topit in alte galaxii,

si te-ai modelat in alt fel,

si acum gandurile tale

si parul tau,si ochii tai,

si buzele tale parca sunt mai rosii...

si tu parca ma privesti altfel...

Astept sa te reintalnesc

sub acelasi soare,

iar vantul sa bata printre aceleasi crengi

iar eu sa-mi pierd degetele

prin parul tau...