A.

Iubita mea poartă petale pe buzele ei
şi diamante-i picură-ntre gene

Demon şi madonă

 "Sunt cazuri cand expertii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă  sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renasterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar."

      Cele mai frumoase amintiri cu tine se pierd pe fundalul lui Damien Rice. Îmbrăcată mereu cu acelaşi pulover galben,împletit, te ascultam şi-mi păreai din altă lume, vorbindu-mi de Proust,Husserl, Cărtărescu.Simţeam că avem un cuplu al nostru, care înfruntă nestingherit paloarea secolelor; îţi simteam cuvintele spărgându-mi crisalida,în timp ce-mi găseam eliberarea în vocea ta fermă.
Îţi strângeam tare mâna dreaptă, de teamă să nu mă pierd pe undeva pe drum, într-o alegorie platonică  a Şeherezadei.Alergam cu tine de mână prin apusuri, mă plimbam printre ruinele amintirilor tale şi-mi îngropam fruntea în gândurile tale. Eram atât de prezentă acolo, în acele pagini despre care vorbeai încât uneori uitam că mai exist.
Când venea toamna, ne plimbam prin "pădurea narativă" a lui Umberto Eco, alergând deasupra potecilor zgrunţuroase, printre liene şi frunze, înfruntând purgatorii.
Faptul că uneori îmi împrumutai dintre cărţile tale vechi, mi se părea ca un fel de armistiţiu tacit al unui cuplu imaginar. Aveam senzaţia că răsfoindu-le trăiam tot ce-am pierdut din tine până să te cunosc: copilăria, adolescenţa, studenţia. Era ca şi cum parfumul anilor tăi s-ar fi închis acolo aşteptându-mă.      
    Răsfoiam"Moartea şi timpul" de Levinas, observându-ţi însemnările haotice, fragmentele de gânduri încadrate în cerneală neagră; până şi semnătura de pe prima pagină îmi părea aproape un lucru sacru, fragil. În acea intimitate profundă a cărţilor, parfumul tău de acum 20 de ani şi câte un fir de păi bălai rătăcit depăşeau sfera oricărei metamorfoze.Uneori, atingând paginile aveam senzaţia că mai am puţin şi-ţi simt amprentele.Dar însăşi sufletul tău era o amprentă puternic impregnată în tot ceea ce trupul atingea.
Neaua ne răvăşea, ne răsfrângea în cochilii, iar noi ne făceam mici,în palatele noastre.Ne reparam crisalida şi sălăjluiam în oniric până la răsăritul soarelui când alergam iarăşi "În căutarea timpului pierdut".Eram chiar acolo, pe urmele lui Gavrilescu, sorbeam din amarul geniului eminescian, ne îngropam gândurile în salcâmul lui Moromete.
Dionis, Arghezi, Tla, Voiculescu, mai ştii?"Fals tratat de vânătoare" şi interminabilele cărţi de critică, cronicarii şi ezitările lor inocente, dar mai ales Cărtărescu, cu Rem şi cu poeziile lui şi întâi fulgi de nea în părul tău" Iarna cu tine/navigând la braţ printre sclipiri de fulgi şi vitrine".
Stăteam cufundate în mituri şi versete biblice; te auzeam vorbind ca prin vis şi nu ştiam dacă voi putea duce cu mine atâta chimeric ş-atâta nemurire cât cuprindeam în prezenţa ta. Schopenhauer şi a noastră voinţă, Ioana M.Petrescu şi jocurile argheziene,artistul ce-şi smulge bucăţi din trup de dragul unei ars poetica, serile infinite la biblioteca judeţeană, cufundate în fum şi cafele,în eros şi zeci de cărţi. Doamne, câtă nemurire putea să fie în apusurile ălea!
Citeam odată împreună din "Ultima noapte de dragoste". Eu eram Gheorghidiu şi tu Ela; intrasem atât de tare în rol încât aproape mai aveam puţin şi zbieram la tine.Toţi ceilalţi dispăruseră sau poate că nici nu existaseră vreodată. Eram numai noi 2 şi "Asta-i rochia albastră" fragmentată deasupra unor pagini cafenii. Aveam un veritabil monolog, în care-mi refulam toată gelozia, toate frustările: ,,Rezemată de noi doi, nevastă mea era de o bună voie primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva  în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el stătea aşa”.  Pe atunci nu înţelegeam, dar fragmentul aceasta descria exact relaţia noastră, veşnic cuprinsă între bariere,umbrită de gelozia mea pe care-mi plăcea să o hrănesc constant, ca pe un membru, o prelungire a trupului meu, care îmi era indispensabilă şi fără de care nu mă simţeam completă.Cu toate că am îndepărtat de zeci de ori praful de pe chipul Madonei mele, nu am reuşit să ajung la acel substrat arhaic. A. este Madona mea carnală, cu reminiscenţe afrodisiace şi picioarele înfipte în purgatoriu. A. este tabloul meu victorian, cu pielea albă şi trup voluptos, cu o putere fantastică de a converti orice privitor.
      Am fost mereu de acord cu replica lui Gheorghidiu "Ce-i care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Şi cum aş fi putut să nu fiu? Luând desigur sintagma în sens strict metaforic, aceasta este aplicabilă iubirilor terminate sau celor care sunt pe cale sau nu să se sfârşească. Trebuie să-l ucidem pe cel din noi, pentru a-l uita,sau trebuie să-l ucidem tocmai pentru că iubim la nebunie privilegiul de a ne da viaţa pentru a-l reînvia. Apă "vie" şi apă"moartă", o fântână întunecată, mii de surperstiţii, şi tot atâtea mere otrăvite. Din care pom ar fi mai bine să mâncăm? care Rai ne va adăposti cel dintâi? sau care bârnă a purgatoriului ne va purta desăvârşirea?

Pe când prada era vânătorul

Femeile pe care le-am iubit nu au fost niciodată perfecte.Acele mici cusururi, personalităţile puternice,dominatoare, privirile înţepătoare,ironiile lor erau defecte şi deopotrivă doze de dependenţă pură.Cel mai mult îmi amintesc parfumul lor;eram odată într-un autobuz şi am simţit parfumul lui A. M-am întors nerăbdătoare, dornică să o identific în mulţime, în timp ce o bandă întreagă de amintiri şi senzaţii se desfăşurau în faţa pupilelor mele.Adevărul e că simt o repulsie inexplicabilă şi o oarecare gelozie când o altă femeie poartă parfumul pe care eu îl asociez doar unei singure persoane.

Toată viaţa mea mi-a plăcut acelaşi tip de femeie, pe care n-am contenit să-l caut mereu şi mereu în altă străină pe care o întâlneam.Era aceea fiinţă care mă domina şi căreia nu-i plăcea să fie dominată; desigur tot farmecul stătea tocmai în jocul ăsta, al seducţiei, în care refuzam să-mi asum alt rol decât cel al vânătorului.Prada mea devenea atunci brusc, fragilă şi de aici încolo începe drama. Cu cât o simţeam mai vulnerabilă în palmele mele, cu cât cădea mai mult de pe piedestalul pe care o înălţasem cu atât mă îndrăgosteam mai mult de ea. Odată, m-a întrebat un bun prieten, orgolios din fire şi preocupat de analizarea Evei, cum de sunt atrasă doar de un sigur tip de femeie.I-am răspuns doar atât"cât de angelică ai vedea-o pe cea de lângă mine?".

Cele mai minunate nu se încadrau în tiparul corpului perfect; n-aş fi putut să iubesc vreodată o femeie prea slabă, osoasă, cu faţa ascuţită, mă traumatiza la propriu numai gândul la aşa ceva. Formele mă fascinau, aproape că mi-aş fi dorit să mă epuizez acolo, între sânii ei, lângă coapsele ei cu fiinţa îngropată în trupul ei, până când aş fi simţit că mă contopesc de ea, că am încetat pur şi simplu să exist şi că de abia atunci începeam să respir prin porii ei, să simt adierea vântului prin bulclele ei blonde, aerul plămânilor ei, atingerea pe care fiecare centimetru din ea o resimţea. Dantura lui A. nu e perfectă, ceea ce mie mi se pare de-a dreptul adorabil, tot aşa cum mi se pare şi vocea ei când este răcită.Simt o nevoie inexplicabilă să-mi îndrept un fel de afecţiune maternă faţă de ea.Mi-ar plăcea să o simt aşa răcită şi vulnerabilă în braţele mele, să mă amuz de fragilitatea ei ca de trăsnaia unui copil mic, să o înfăşor în zeci de pături şi de îmbrăţişări şi să-i fac tot atâtea ceaiuri.

    Dintotdeauna am fost fascinată de corpul femeilor, îmi plăcea să le privesc aranjându-şi uşor dresurile, fardându-se, ador să le aud tocurile deasupra unor podele translucide, să le simt cum calcă înţepat, cum îţi afirmă feminitatea şi independenţa.Cu toate acestea, femeia pe care o iubesc cel mai mult nu se machiază, de abia dacă pot să-i întrezăresc o vagă urmă de rimel şi ruj roz pe buze.

Nuditatea chipului ei e ceva fascinant ce parcă-mi spune:"Priveşte-mă, nu am nevoie de nici un măr pentru a converti tot Raiul!".

Mă sperie gândul că există astfel de femei, dar mai ales sunt de-a dreptul terifiată că există una ca ea, înţepată, reală,seducătoare şi ironică.Dar,ce farmec ar mai avea antrenamentul vânătorului fără jocurile pradei?

Deşi, uneori nu ştiu cine pe cine vânează, ca şi cum în acest simulacru, erosul şi războiul, viaţa şi moartea, prada şi vânătorul, păcatul, sunt unul şi acelaşi lucru.

Neant

Se aştern tăceri abrupte în jurul nostru

dar iubita mea ştie că al ei chip îngândurat

poate îngenunchea popoare.

Privesc cu groază şi cu dragoste

războiul ce se poartă dincolo de privirea ei

întrebându-mă dacă-i voi fi prizonier ori rege

demiurg ori muritor.

Aştept un răgaz care să-mi şteargă din otrava 

culeasă de pe buzele ei;

o uitare adâncă, care să mă mistuiască într-un neant

atât de îndepărtat, încât nici măcar paradisul din zâmbetul ei

să nu-l poată cuprinde.

 

"When I saw you I fell in love, and you smiled because you knew."  (Shakespeare)

Pe chipul ei se aşterne timpul

     Îmi spui că trupurile noastre nu sunt veşnice...

dar cine ştie până unde poate ajunge eternitatea

când sufletul neprihănit de patimi sălăjluieşte întru perfecţiune?

Te aud răzând, strigând să uit de tine,

să mă ridic curajoasă din letargie.

"Cât ai putea să mai înduri?"

Te vedeam acum o lună, întâia oară parcă

cu chipul afundat în gânduri, caldă şi zâmbitoare

şi mă cutremuram privindu-ţi ochii şi buzele

parcă dornice să se scufunde în platitudine.

Iubita mea îmbătrâneşte...

încă puţin şi rujul i se va usca încet pe buze

iar ochii îşi vor pierde din strălucire,

un ceas doar, şi ridurile vor înflori deasupra chipului ei

asemenea unor trandafiri seducători dar neculeşi de nimeni.

Mă voi teme atunci să-i ating

căci spinii căzuţi în urma palmelor mele

ar putea mă înrobească şi mai mult decât o fac acum.

Poţi iubi pe cineva şi când se schimbă?

Când timpul se aşterne nemilos asupra sa,

îl poţi iubi oare la fel şi când nu va mai exista frumuseţea

şi sângele viu de odinioară?

te poţi oare reîndrăgosti de ea la nesfârşit 

când îţi apare ca o altă persoană?

vei fi capabil să o iubeşti cu toate răbufnirile, toate ticurile

şi toate lacrimile ei?

vei fi capabil oare să-i iubeşti schimbarea?

Ferice de cel care iubeşte fără să fie prizonier,

de cel care nu e orb

Ferice de cel ce şi-a aruncat cătuşele şi a pornit singur pe drum

fără să ţină de mână umbra celuilalt.

Zodia Cancerului

    

      

      Te iubeam cu fiecare pas pe care-l făceam, te uram mai mult cu fiecare secundă, imi erai indispensabilă şi nu voiam să mă dezlipesc de tine. În definitiv ce scriitor şi-ar fi părăsit muza? Era alinare,izbândă şi război în privirea ta, dar mai ales era nemurire; era acolo un fel de certitudine a existenţei mele.Cum aş fi putut să concep oraşul fără tine, când fiecare ungher era o proiecţie a eului tău? Tu erai peste tot, până şi în apusul soarelui, erai în stele, te priveam pe geamul balconului şi aproape că-ţi puteam simţi respiraţia. Ne despărţea un cartier şi o întreagă lume. Simţeam că ţările se multiplică în jurul meu construind fortăreţe imbatabile.Dar cum aş fi putut să ajung eu oare la tine, când cea mai puternică zidire erai însăşi tu?

Cum aş fi putut să-ţi dărâm rând pe rând zidurile, fără să te rănesc, fără să te preschimb în efemer, cum aş fi putut să te simt pe de-a-ntregul?

Ştiu că nu eşti tu cea care-mi apari zilnic, ştiu că cineva locuieşte acolo, dincolo de tine,prea timid sau poate prea falnic să iasă la lumină.Dar eu...aş fi distrus toţi luceferii dacă aş fi ştiut unde să te găsesc, dacă aş fi bănuit prezenţa ta dincolo de platitudinea întunericului.

Te iubeam...şi cum aş fi putut să n-o fac?

O să arunc odată o stâncă peste palatul tău şi nu-mi pasă ce va fi cu tine, atâta timp cât voi ucide toţi demonii, aruncând seninătate peste veninul şi ironia din sufletul tău, strângându-ţi în palmă dorul zilelor mele fără tine.

Să cugetăm,zic!

       Aş fi vrut ca toată lumea să se oprească pe loc măcar pentru câteva secunde. Fierbea în mine o dorinţă inimaginabilă de a vorbi, de a ţipa mai exact. Voiam cu tot dinadinsul să mă fac remarcată,iar  viitorul, slujba, studiile, familia, toate acestea păleau în faţa conceptiilor mele măreţe, căci în fapt din asta mă hrăneam. Oricât aş fi evitat sucurile acidulate, chimicalele şi ţigările, nimic nu mă hrănea mai bine decât starea interioară care orice ar spune alţii, este cel mai greu de mulţumit.Nu am ajuns de câteva luni la o satisfacţie supremă şi asta mă face să mă simt de parcă aş fi irosit ani întregi. Gândesc mult,dar fără o finalitate. Totul începe ca printr-o explozie ca şi cum o tonă de dinamită s-ar fi adunat acolo doar pentru a mă face să mă izbesc de cer şi apoi de pământ şi tot aşa. Nimic nu e constant în viaţa mea şi chiar mi-aş dori să fie, adică fac eforturi disperate în acest sens. Cel mai greu e cum spuneam să treci de psihic, să te dezrădăcinezi de tot ce te ţine aţintit de sol şi nu te lasă să evoluezi. Cum ai putea însă să nu-ţi retrăieşti continuu amintirile ca şi cum viaţa ar fi făcută doar dintr-o rememorare absurdă a trecutului cu încadrarea cotidiană a noilor evenimente? Să laşi totul şi să respiri în cotidian, să uiţi de plămânii altora şi să îi foloseşti pe ai tăi, să te reîncarnezi în gândurile lor dar fără să le părăseşti pe ale tale. Nu-mi explic cum să evoluezi tu, trăind prin alţii,mai ales dacă sunt vii. E foarte important acest aspect al "viilor", căci un corp mort nu te poate face să te întorci din drum,nu te poate prinde de mână şi să-ţi spună "rămâi". Ceva ce numai există, oricât de infricoşătoare şi dureroasă ar fi amintirea lui rămâne totuşi ceva ce nu există. Să faci abstracţie de tot, să trăieşti pentru azi, să nu te abaţi de la nimic şi mai ales să munceşti ca şi cum asta ar fi ultima zi a vieţii tale. Toţi suntem foarte buni la cuvinte, nu-i aşa? Practica...ei bine practica rămâne încă ceva abstract, ceva ce putem însuşi fără urmă de îndoială geniilor.

Freamătă în mine eul şi continentele pe care nu le-am văzut încă. Uneori mă simt ca o grămadă de boabe de piper gata să fie sfărâmate, pentru a da gust mâncării. Dar oare asta e cu adevărat unica lor menire? N-ar putea să fie ele plantate şi culese la nesfârşit până când ar plămădii o serie de boabe perfecte?

De ce boabe de piper? Pentru că pe mine mă macină dragostea, o simt ca pe o fiară ce mânâncă neîncetat din mine, sfâşiindu-mi organele, gândurile, nevrozele, lăsându-mă epuizată de iluzii, de negativism.

        Alunecând în vid vreau să mă epuizez într-o prezenţă reală, dar eu sunt acolo şi nu reuşesc să o prind. Dragostea mă devorează şi aş vrea să o îndrept spre cineva, dar toată lumea e plecată. Culmea,porţile lor sunt mereu deschise...de ce-şi lasă oamenii porţile deschise dacă sunt plecaţi? Nu ştiu ei oare că oricând poate intra cineva şi să le răpească eul? să le cotrobăiască prin amintiri, şi la întoarcere să găsească atâta dezordine încât să nu ştie nici cine mai sunt?! Şi totuşi de ce-şi lasă oamenii porţile deschise, dacă oricum eul lor va fi răpit?

Eagle eye cherry - Save tonight

Arsenic in buzele tale

 "Du-te, dar nu mă vei uita. Ai cules de pe buzele mele otrava iubirilor care nu se uită."

Este ceva nefiresc în felul în care cred că vom sfârși. Nu te gândi la ceva tragic, gândește-te că poate ne vom reîntoarce în abisul din care ne-am întrupat. Nu-ți închipui mări nesfârșite de agonie, lacrimi revărsate spre cerul ființei noastre asemenea unui ocean.

 Eu îmi imaginez sfârșitul ca pe o stâncă, calcaroasă cu reliefări puternice.

Am cules roadele acestui păcat și ne-am înfruptat din el cu atâta sete, încât și Eva ar pieri răpusă de gelozie în fața nemuririi noastre, căci doar păcatul originar este autentic și statornic asemenea timpului ce-și coboară încet plasele peste noi. Trebuie să trăim încercând să nu cădem în uitare, căci uitarea draga mea este redifuzarea unor tragedii sfâșietoare.Dragostea este un joc murdărit de păcatul de a ne fi născut. Înot în monodeism, în nemurire, mă sfârșesc în tăcerea privirii tale. Sunt plină de subiectivitate și de lumină, de eul tău aproape dogmatic.

Iubita mea frumoasă cu pielea albă și păr auriu, te-aș invita pe loc să-mi fii mireasă dacă n-ai aparține omenescului. Ca într-un basm să ne trăim existența,platonic și înmiresmat să-mi pară timpul în care tu-ți petreci desăvârşirea.Întru nemurire să năzuim căci pământul ăsta ne-a dezgolit de atâtea ori idealurile. Dincolo de platitudine și efemeritate, de genele tale lungi și privirea senină, eliberare să-mi fie sânii tăi, paradis coapsele tale, arsenic și dor în buzele tale.

Lana Del Rey - Young and Beautiful

Ma intorc la tine mare albastra...

"Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viaţa mai departe, în tăcere. Ne apropiem tot mai mult de sfârşitul timpului care ne-a fost dăruit şi-l vedem cum rămâne în urma noastră."(Murakami- Iubita mea Sputnik)

" Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii.Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată" în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit

„cuplul nostru", „dragostea noastră ".  (Mircea Cărtărescu)

Femeia pe care o iubesc

     

       

  Ecoul tău este sunetul ce-mi răpeşte fiinţa. Ai trecut ca o umbră prin viaţa mea;parfumul tău, atât de efemer, nevrotic, este tot ce mi-a rămas din această goană. Ieri te-am văzut aproape pentru ultima oară. Te ascundeai de ploaie într-un colt de mall. Semiîntuneric, vânt şi o mare de lume care se răsfrângea parcă în acelaşi spaţiu limitat. Doar noi două, evitându-ne privirile sfâşiam tăcerea decorului. Piesa aceea se derula neîncetat în faţa ochilor mei şi se reflecta apoi distorsionată în galaxia ce am construit-o în jurul ochilor tăi. O mulţime halucinantă, trimisă acolo parcă de un zeu ce încearcă să-mi sfărâme cu orice preţ armata. Ceea ce nu ştie el, este că armura mea a ruginit de mult şi stă aruncată într-un ungher al sinelui. Soldaţii mi s-au sfârşit rând pe rând într-un noian de incertitudine şi tot ce este cert acum este tocmai îndoiala ce ne pândeşte pe amândouă, acea undă cenzurată ce nu mă lasă să pătrund dincolo de platitudinea prezentului. Aş fi alergat atunci spre tine şi te-aş fi strâns atât de tare în braţe încât aproape mi-aş fi pierdut răsuflarea, încât aş fi putut să mă prăbuşesc chiar acolo, în mijlocul teatrului, pe o podea translucidă, la marginea fiinţei tale, atât de dragi mie. Tu nu te-ai perindat pur şi simplu prin viaţa mea, tu ai fost o suferinţă necesară, un măr din care orice muritor ar fi muşcat fără vreun regret,până când te-ar fi epuizat asemenea unui gând.  Ştiu că îţi place povestea aia, Tristan şi Isolda, dar eu nu vreau să trăiesc aşa, ca într-un basm. Eu nu cred în Iad şi nu cred că cei care se iubesc trebuie să moară împreună. Cine-mi garantează mie că te voi mai întâlni vreodată dincolo de viaţa asta? Că vom urca împreună în aceeaşi trăsură, pe aceeaşi luntre a lui Caron? Eu vreau să trăiesc acum când ştiu că viaţa e singura certitudine. Vreau să-ţi epuizez acum prezenţa, râsetele şi măştile, să-ţi cunosc toate laturile, toate ticurile,să mă oglindesc în privirea ta vie, prezentă şi nu într-o amintire, într-un spirit, într-o efemeritate.Dar, dacă aş şti că dincolo de viaţă, ne vom regăsi, atunci aş fi onorată să-mi petrec eternitatea lângă tine, lângă această prezenţă tumultoasă şi confuză, dominatoare şi îngândurată.

"And no matter the room..."

Purple rain

έρως

Regina mea a sărit din turn...am alergat să o prind dar dispăruse. În realitate, cred că ea plecase cu mult timp în urmă, dar eu eram prea preocupată să mă pierd de lume. Da, chiar aşa a fost , am plecat într-o zi de acasă şi am colindat jumătate de ţară. din Iaşi până pe Valea Oltului şi de acolo până în Cluj. Urmăream codrii cu privirea şi căutam să mă identific cu fiecare loc în parte. Opream la benzinării pentru o pauză, o cafea cu lapte si vreo două-trei ţigări. Te căutam cu privirea deşi ştiam prea bine că nu aveai cum să fii acolo.
M-am întrebat întotdeauna...cum ar fi fost...?
Uneori cred că noi suntem un fel de dedublare posmodernistă a unei "Juliete" shakesperiene: capitaliste convinse, ce reneagă orice formă de supunere, stăpâne ale Universului şi a 2 etaje de blocuri optzeciste.
Zăresc departe, câteodată, o imagine înceţoşată, deformată a ceea ce obişnuiai să fii, adevărată, lacomă, stagnând într-o paloare narcisistă.
Ştiu că tu ai nume de regină, dar niciodată n-am putut să mă închin întru totul iubirii tale.

Legally Blonde

You Fill My Heart

جهاد

Coranul spune că " tot ceea ce există pe pământ poartă în sine sămânța pieirii".  Religia mi se pare cel mai adesea ca un basm, deopotrivă tragic, ironic,care îţi interzice să treci dincolo de graniţa sinelui tău. Poate că nu sunt decât un Iuda care îşi aşteaptă conştient pedeapsa într-un colţ al lumii. Nu ştiu să mă declar învinsă nici măcar în faţa zeilor. Aş putea să fur masca Esterei şi să mă aşez în genunchi aşteptând providenţa divină. Ar fi zadarnic însă. Ce biblie l-ar mai primi înapoi pe cel care şi-a alungat ecoul?
Am spart acvariul şi am aprins făclia în mijlocul peşterii,apoi mi-am luat pălăria şi trabucul şi m-am urcat pe scenă. M-am aşezat pe scaun şi am aşteptat să arunce toţi cu pietre în mine, căci cei fără de păcat erau mulţi. Dar ei şi-au luat pietrele şi au plecat. M-am înălţat deasupra scenei şi i-am privit cum se îndepărtează.
..Poate dacă Iuda ar fi fost protagonistul sfârşitul ar fi fost altul...

Urcam scările căminului şi melodia aceea se derula încontinuu. Te simţeam izbindu-te în pieptul meu. Tu erai la vreo 600 de km distanţă şi eu fumam tone de ţigări şi nici măcar fumul mucurilor sau al incertitudinilor mele nu reuşea să te acopere pe de-a-ntregul. Mă uitam la mesajele tale şi râdeam. Niciodată nu ţi-a plăcut să scrii cu semne de punctuaţie. Golurile cuvintelor tale mă urmăresc peste tot.
 Trenul gonea spre Miercurea Ciuc. Stăteam sprijinită de un perete cu ţigara în mână. Tremuram de frig şi continuam să-ţi privesc chipul alergând prin acea spărtură, la graniţa dintre două vagoane...mereu la graniţă...

Tout le monde

Lights

Love of my life

Zeus îngenuncheat

Mă aşez acum pentru întâia oară, în paradisul braţelor tale,
Îmi întorc privirea spre alte zări scăldate în apusul soarelui
Şi astept să mă sfârşesc deasupra ta, ca şi cum nu aş fi existat vreodată;
Mă transform în pulbere şi alunec deasupra timpului.

Dintre toate doar tu rămâi altarul existenţei mele...


Gonind printre chipurile oamenilor,alunecând în mrejele Sheherezadei  
Înrobită de secole şi destine netrăite, 
Ascunde-mă de războiul ce se poartă în afara noastră
Acoperă-mă cu părul tău, fă-mi armură din cuvintele şi temerile tale...

Sfârşi-vom şi ne vom naşte la infinit
Până când ne vom întâlnii în aceeaşi galaxie.

"Ce va mai avea să fie sfârşitul unei lumi 
Pentru muritorii ce şi-au îngropat de atâtea ori sufletul?"

 

Schopenhauer screams

Odiseea din noi

                                                                         

 Cetatea mea, stăpânirea şi hazardul meu...

Închisoarea şi eliberarea sufletului meu,stau în mâinile tale,

Cuvintele mele te reneagă şi te slăvesc

Destinul te alungă şi te recheamă:

Să-mi fii sprijin şi obstacol, izvor de nemurire şi dor

Asuprire şi infinit, venin şi paradis.

Raiul şi infernul meu, neputinţa şi fericirea mea...

De câte ori va trebui să mai trăiesc în tine până să mă satur?

De câte ori strigătul meu se va izbi de statuile ăstea de piatră?

Până când voi reuşi să te cuprind pe de-a-ntregul?

Patria şi neantul meu... izbăvirea şi păcatul meu sunt ale tale,

Când voi ajunge la porţile celeilalte lumi voi întreba de tine,

Tot aşa cum întreabă un om de fratele său, un bărbat de iubita sa, tot aşa...

Cum întreabă Soarele de Luna sa şi Pământul de stelele sale.

Iubirea mea, dacă nu te voi găsi, nu ştiu cum aş putea să mor un infinit fără tine

Să te ştiu pradă altor zei, sclava sufletului cuiva...

Sfârşitul şi începutul lumii stau în genele tale,

Constelaţiile,regii şi întreaga omenire s-ar închina în faţa făpturii noastre

Dacă ar ştii câtă nemurire ascundem în spatele chipurilor ăstora de lut...

Iubita mea, noi nu ne vom întoarce în pământ, tu nu vei fii a omenescului,

Mă voi întoarce după tine şi te voi alunga până când vom pătrunde

În seraiul nesfârşirii...

Sunday Morning

E un cadru pe care nu mi-l amintesc. Eram foarte probabil la marginea unui oraş, pe nişte trepte. Aveai trupul ancorat de pământ (de altfel tu eşti mereu raţională). Mă priveam într-o oglindă imensă cu marginile aurii ca în epoca victoriană. Undeva în spatele meu te reflectai tu,cu chipul tău prezent.Îţi simţeam privirea, aceea pe care o cunosc doar eu, lipsită de orice urmă de ironie. Mă dedublam în tine, mă îmbrăcam cu părul tău blond şi îmi făceam din genele tale ancore .Îmi duceam existenţa între braţele tale. Ţi-am spus atunci"Ce frumos ar fi să facem acum o poză!", şi m-am trezit. Mi-am amintit apoi că toate pozele noastre sunt pline de cusururi şi aş fi vrut să am ceva perfect. S-au zbătut între noi mii de destine şi cam tot atâtea ne-au păşit pragul.
Dacă noi am reprezenta perfecţiunea tu ai fi un cerc iar eu un romb; mi-aş putea reteza până şi coastele că tot nu te-aş cuprinde pe de-a-ntregul...

Give Me Love

" iarna cu tine/ navigând la braţ printre sclipiri de fulgi şi vitrine"

Îmi plac acele momente în care stau cu o ceaşcă de ciocolată fierbinte în mână. Chipul mi se reflectă în geamul ferestrei ;observ urmele de frişcă ce se strecoară deasupra buzelor mele sub forma unor mustăţi. Şi brusc e chimeric.

Înfofolită în pulovere moi şi cardigane, stau şi privesc cerul care parcă are acum altă culoare. Totul e aşa, nici viu nici mort iar eu îmi ţin picioarele atârnate deasupra mesei şi privesc departe. Afară unde totul s-a închis într-o cochilie.

Încă mai păstrez urmele ceştii fierbinţi. Le păstrez pe cele de acum şi pe toate celelalte care s-au impregnat parcă pe pielea mea.

   Zilele astea tot dă la televizor o reclamă la făină în care o fetiţă-gospodină "ninge" cu făină deasupra unei bucăţi de aluat gata să se transforme într-o prăjitură delicioasă. Ei bine, acum îmi pare puţin diferit o ninsoare de-adevăratelea.

Iarna somnul este cel mai profund. Acum nu mai există " a dormi" ci "a fi" una cu visul.

"Pământul de sub tălpile ei"

"Fericirea e însă altceva. Fericirea e umană și nu divină, iar goana după fericire este ceea ce am putea numi dragoste. Această dragoste, dragostea pământeana, e un armistițiu încheiat cu metamorfozele, un acord temporar de a nu-ți schimba forma în timp ce te săruți sau stai mână-n mână cu persoana iubită. Dragostea e un cearșaf de plajă așternut peste nisipuri mișcătoare. Dragostea e o democrație intimă, o învoială care stăruie asupra reînnoirilor, dar te poti pomeni exclus peste noapte, oricâtă majoritate de voturi ai avea. E fragilă, e precară, dar e tot ce putem avea fără sa ne vindem sufletele unui partid sau altuia. E ceea ce putem avea rămânând liberi. " (Salman  Rushdie)

Die Young

Circumstance

"Someday no one will remember that she ever existed, I wrote in my notebook, and then, or that I did. Because memories fall apart, too. And then you're left with nothing, left not even with a ghost but with its shadow. In the beginning, she had haunted me, haunted my dreams, but even now, just weeks later, she was slipping away, falling apart in my memory and everyone else's, dying again."


― John Green, Looking for Alaska

i want to be with you, every day like this...

character of love

Într-o zi o să-mi dau seama că a trecut o groază de timp de când am uitat de tine. Până şi gustul cafelei îmi va părea altfel iar nimic din mine nu se va mai lăsa vreodată pradă unei iubiri. Voi realiza că mi-am consumat existenţa iubindu-te şi-mi voi pregăti cu indifereţă un alt ibric de cafea.

Like we were connected, the echo of his  her  pain twisted inside me.

La foule

Te-am întâlnit într-o zi de vară...

"You were the one, you were the only one, and you were
  amazing!"

    În braţele tale voi sta mereu, chiar dacă tu poate nu vei şti, eu voi fi acolo cu capul sprijinit pe umărul tău, urmărindu-ţi oniric traiectoria destinului, oglindindu-mă câteodată în gândurile tale, scufundându-mă în limpezimea ochilor tăi. Îmi este greu uneori seara, să trec dincolo de fereastra apartamentului meu, de pereţii fiinţei mele şi să mă sustrag din placenta aceasta bolnăvicioasă care nu face decât să-mi sfâşie universul în freamătul buzelor tale. Te-am întâlnit într-o zi de vară şi am ştiut din prima clipă că nu te mai pot lăsa să pleci, nu pentru că aş crede în dragostea eternă, ci pentru că pur şi simplu erai perfectă, deşi eu nici măcar nu cutezam să definesc perfecţiunea. Centimetru cu centimetru, gând cu gând, te pliai perfect pe mine, mă completai; o prelungire a existenţei mele era obscură fără claritatea vocii tale, în absenţa chipului tău. Prezenţa ta a fost mereu tulburătoare, ca o zi de iunie în care stelele se nasc şi mor concomitent la capătul unei galaxii. Mă sperii fiindcă îmi pari atât de diferită şi totuşi îmi semeni atât de mult. Pot să devin animusul tău sau androginul devenirii tale; pot să-mi fixez existenţa la pragul lumii tale, sau pot să mă metamorfozez continuu atâta timp cât la capătul drumului mă va aştepta măcar o fărâmă din tine, indiferent câte lumi şi trupuri vor trece peste noi, cât pământ se va revărsa şi câte secole şi divinităţi ne vor preschimba devenirea. Dacă mi-aş putea asuma această revărsare continuă, dacă măcar odată te-aş simţi pe de-a-ntregul, dacă ţi-aş putea mângâia chipul şi te-aş săruta cu dor şi nesfârşire, atunci eternitatea ar deveni brusc doar o clipă, iar tu te-ai preschimba într-o icoană, în religia trecutului şi devenirii mele.

Your Love is a Song

În căutarea ta...

Draga mea,

         Nu ne-am întâlnit încă la jumătatea drumului dintre noi două şi n-am lăsat niciodată orgoliul la o parte. Am încercat un timp să mă gândesc la tot, dar pentru mine eşti mult prea iraţională, ireală, în fine eşti unica fiinţă la care eu nu mă pot gândi, căci până acum mi-am petrecut timpul iubindu-te.

Să înlocuieşti pe cineva nu e la fel de uşor ca şi cum ai cumpăra o carte nouă. Poţi schimba coperţile,poţi să modifici paragrafele, capitolele, personajele, poţi chiar să-i schimbi şi titlul, însă indiferent ce vei face conţinutul va rămâne mereu acelaşi.

 Ceilalţi au deseori senzaţia că este destul timp pentru toate iar graba este doar un reflex lăuntric al tinerilor, un fel de alergătură...

În realitate, n-avem niciodată timp. Mă întrebai unde mă grăbesc, iar eu îţi răspundeam că alerg către tine. Începeai să râzi şi plecai fără să-ţi dai seama că eu îţi vorbeam serios. Căutam cu o disperare absurdă, să ajung cât mai aproape de tine, de eul tău. Îmi părea că dacă aş fi rămas o noapte în dormitorul tău, m-aş fi rătăcit într-o altă lume. Era atâta viaţă în prezenţa ta, încât gândul că te-aş fi putut descoperi pe de-a-ntregul era absolut copleşitor.

Acum nu ştiu din ce timp să te aleg şi in prezentul cui să te caut.

 Ne-am întâlnit azi.Ne întâlnim mereu,dar adesea trec pe lângă o altă proiecţie a ta, una superficială şi capabilă să distrugă pe oricine dacă asta i-ar aduce vreun avantaj. Latura aceea despotică anihilează orice urmă de umanitate şi răstălmăceşte impresiile celorlalţi despre tine. Eşti încăpăţănată şi nu mă asculţi când îţi spun, că dincolo de lumea ta idilică nu te aşteaptă nici un prieten adevărat. Te aştept doar eu, uşor aplecată deasupra proprilor mele gânduri, neclintită din faţa existenţei tale.Te-am aşteptat şi te voi aştepta oricât va fi nevoie. Ştiu că într-o zi te vei întoarce spre mine şi vei fi cu adevărat a mea. Până atunci stau rezemată de peretele uşii tale în fiecare zi. Dar tu nu mă vezi întotdeauna,căci eşti atât de schimbătoare încât îmi este imposibil să te înţeleg uneori, şi asta mă doare, dar nu la fel de tare cum mă doare gândul că am putea să nu ne mai vedem niciodată. Da ştiu...sunt unii oameni capabili să trăiască cu cineva în gând toată viaţa şi să se hrănească din amintiri.Eu nu pot.
 Cum ar fi să deschizi ochii şi primul lucru pe care-l vezi să fie o stea?Cum ar fi să trăim pentru totdeauna?Ce-am putea face noi cu atâta timp?Căci cu absenţa lui ştiu deja ce facem...
Când te-am revăzut azi mi-ai spus că mai este puţin şi vom pleca împreună.Ne aşteaptă un loc banal, undeva la un capăt de ţară. Nu am putut să nu mă întreb, cum ar fi viaţa noastră dacă totul s-ar contura ca în visele mele, adică noi două, familia noastră, viaţa noastră, un Noi real,etern.Când s-ar risipi magia şi când ar începe realitatea? Cât ne-am putea iubi fără să strecurăm nici o urmă de impuritate în relaţia noastră şi mai ales câtă putere vom avea pentru a o duce până la capăt, câţi ani, câte lacrimi, câte sărutări, cât din noi?
  Nu există nimic altceva pe lume, care să regret mai mult, decât anii în care nu te-am cunoscut. Au fost prea mulţi, prea îndepărtaţi, aproape chimerici, transparenţi, proiectaţi într-o nesfârşită letargie, departe de mine.Îmi pare adesea ca un film alb -negru, din care n-am trăit nimic dar pe care-l retrăiesc de câte ori surâzi.
(Încă) Te iubesc.

Sodoma & Gomora

Te-am visat azi noapte, iar...
Sunt convinsă că nu ai nici cea mai vagă idee, cum e ca cineva să fie peste tot cu tine, precum o fantomă.
 E ca şi cum mi-ai fi pătruns fiinţa, te-ai fi făcut una cu carnea mea, cu mintea mea. Noaptea, am câteodată senzaţia că îmi accelerezi bătăile inimii şi circuli nestingherită printre degetele mele, în aşternuturile mele, deasupra trupului meu. Habar n-am cât de mult de iubesc, dar cred că suficient încât să dau un ocol lumii şi să ajung până la stele, prefăcându-mă că te ţin de mână.
Ştii,uneori îmi zic că sunt o actriţă bună...am multe măşti, suficient de multe încât să mă menţin la mijlocul drumului.
Fumez pachete-ntregi de ţigări şi beau tone de cafea amară. Stelele din dreptul balconului mă deprimă, aşa că în ultima vreme evit să privesc cerul. Evit să mă gândesc la tine şi totuşi..te conturez în demenţă, în vise, în mine,în orice. Vezi? te iubesc suficient..încât să pot să te văd în orice, chiar şi în ceva ce nu există. Oricum, nimic nu mă înspăimântă mai tare decât gândul c-am să mor cu tine-n gând...

"I like nonsense, it wakes up the brain cells. Fantasy is a necessary ingredient in living, it's a way of looking at life through the wrong end of a telescope and that enables you to laugh at life's realities." (Dr. Seuss)

Chloe

Aş vrea să apară o nouă "EA"...dar cum aş putea s-o găsesc?

Se spune că...

Se spune că dacă iubeşti pe cineva îl aştepţi oriunde şi oricât

Mi-ar plăcea ca atunci când eşti răcită să adormi în braţele mele şi să-ţi fac ceaiuri aromate cu bucăţi de măr. Să am grijă de tine, să te simt vulnerabilă şi adormită şi doar a mea...
Să uit de restul zilelor şi să mă contopesc în căldura ta ca într-o sferă. Să n-am oxigen dar să mă săruţi tu...
Stăteam sâmbătă în gara de la Sinaia şi priveam stelele printre aburii unui pahar de vin viert şi atunci, cu trupul ancorat deasupra zăpezii nu puteam să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă ai fi fost acolo...ireală şi euforică ca o iluzie,ciufulită şi bosumflată, adormită, plictisită, zâmbitoare..
Oriunde aş pleca şi oricâte graniţe aş trece , nu contenesc să te caut. Mulţi ar spune că e obsesie iar alţii că e nebunie curată...eu însă cred că e doar iubire; ceva ce mă îmbolnăveşte şi mă conectează la viaţă, ceva ce mă decade şi mă înalţă printre sfere, ceva al meu...