E un cadru pe care nu mi-l amintesc. Eram foarte probabil la marginea unui oraş, pe nişte trepte. Aveai trupul ancorat de pământ (de altfel tu eşti mereu raţională). Mă priveam într-o oglindă imensă cu marginile aurii ca în epoca victoriană. Undeva în spatele meu te reflectai tu,cu chipul tău prezent.Îţi simţeam privirea, aceea pe care o cunosc doar eu, lipsită de orice urmă de ironie. Mă dedublam în tine, mă îmbrăcam cu părul tău blond şi îmi făceam din genele tale ancore .Îmi duceam existenţa între braţele tale. Ţi-am spus atunci"Ce frumos ar fi să facem acum o poză!", şi m-am trezit. Mi-am amintit apoi că toate pozele noastre sunt pline de cusururi şi aş fi vrut să am ceva perfect. S-au zbătut între noi mii de destine şi cam tot atâtea ne-au păşit pragul.
Dacă noi am reprezenta perfecţiunea tu ai fi un cerc iar eu un romb; mi-aş putea reteza până şi coastele că tot nu te-aş cuprinde pe de-a-ntregul...