Nu am prea multe amintiri cu tine;nu am trăit niciodată suficient în preajma ta,n-am apucat să te cunosc cu adevărat.Am vrut de nenumărate ori să-ti vorbesc ïntr-un anume fel,dar nu am reuşit decât să reproduc un şirag de vorbe anoste care nu făceau decât să te enerveze,îndepărtându-te şi mai mult de mine.Voiam mereu să plec,dar niciodată n-aveam curaj să-mi fac bagajele şi să-mi i-au rămas-bun de la tine.Plecam poate pentru câteva zile,departe de zgomotul oraşului,lipindu-mi fruntea de cărţi,plimbându-mă pe alei nebătătorite,presărate cu flori,desculţă.Aveam atunci dulcea senzaţie că dragostea e un capriciu ce trece aşa,cu un pachet de ţigări şi o ceaşca mare de ceai.Ascultam din nou înduioşată poveştile bunicii,şi încercam din răsputeri să mă prind undeva în ungherul copilăriei;dar tu veneai puternic spre mine,tulburându-mi liniştea.
În perioadele acelea aproape că nu ştia nimeni de mine,iar singurătate avea o mireasmă care mă atrăgea în cel mai barbar mod.
Când înnebuneam de prea multă linişte,plecam înapoi în oraş,Mă duceam pe malul mării,pierzându-mă în plimbări lungi şi sticle de alcool.Încercam aproape orice metodă să uit,vroiam să şterg cu disperare chiar şi propria mea existenţă şi să nu mă gândesc la nimic.Insă lucrurile se hiperbolizau,iar eu eram rătăcită într-o existenţialitate primară,rezumată doar la sunete şi atingeri,rămăşiţe ale tale ce imaginaţia mi le implementa continuu,ucigându-mă treptat.
Nu,pentru mine dragostea nu e o dramă;doar că s-a întâmplat ca tu să fi cel mai înalt punct al contemplării mele şi totodată cea mai sfâşietoare cădere.Mă gândesc uneori,că poate totul a pornit din pricina mea,din persistenţa şi insistenţa mea asupra acestui sentiment,pe care l-am adus la stadiul de zeificare absolută,ca pe unic mijloc de convieţuire în afara existenţei paradisului.Mi-ar plăcea să ştiu adevărul,să pot diseca cu precizie sursa aceasta generatoare de nelinişte.Dar şi mai mult mi-ar plăcea,ca dincolo de această reminiscenţă implacabilă a ta,să pot revedea măcar pentru o clipă,tot ceea ce ai fost tu odată;să fi măcar pentru un minut ceea ce am văzut eu dincolo de orice aparenţă.Aş vrea să te regăsesc cititindu-mi aceleaşi pasaje din roman,zâmbind aproape inuman de feeric,cu ochii precum două galaxii ce se nasc si mor din cauza aceloraşi ispite.Am putea să jucăm rolul acela la nesfârşit;în care tu să fi femeia pretenţioasă şi răsfăţată iar eu bărbatul ce te descoperă cu fiecare detaliu,cu fiecare sărut,mândru şi arogant,dar îndrăgostit până-n măduva oaselor.Pentru că ştiu că indiferent care ar fi decorul,noi am putea să ne mulăm întotdeauna,în funcţie de forma şi nevoile celuilalt trup.Am putea chiar să uităm de toate prostiile astea şi să ne închipuim o lume proprie în care nimic nu contează;nici măcar oamenii sau sufletele.Un loc unic,unde suntem doar noi şi romanul acela,în care dragostea e doar la un pas de nebunie şi de ură.Probabil dacă ceva ne-ar aduce acum împreună,am uita de tot şi am relua povestea de unde am lăsat-o,iar cel puţin pentru un timp,până şi aerul ne-ar fi inutil iar ieşirile din casă aproape inexistente.Mi-ai ajunge tu,şi probabil te-aş infăsura în pături groase de lână şi ţi-aş strânge braţele cu putere,de teamă să nu-ţi întorci privirea spre altcineva şi să uiţi de mine.Chiar dacă toţi uităm pe cineva la un moment dat,eu sunt terifiată de uitarea supremă,care şterge mândră orice urmă de existenţă,transformând viaţa în cenuşă.
Te-aş chema din nou în lumea mea,dar poate că ţie îţi place aşteptarea.Suntem două universuri paralele ce atârnăm de un singur fir de aţă,iar dacă vântul se înteţeşte ne vom ciocni una de cealaltă,sau vom sfârşi sfâşiate în constelaţii diferite,uitate de toate stelele pe lângă care am trecut vreodată,amnezice,cu trupul gol si rece.
Mie mi-ar plăcea să sfârşim aşa,pe neaşteptate;într-un pseudo-anotimp,în patul meu,înfăşurate în cearceafuri groase şi înconjurate de toate lucrurile care ne plac.Să miroasă puternic a magnolii şi a tine şi să ştiu clipa în care voi muri,pentru a putea simţi ultima oară,pentru eternitate,parfumul pielii tale.Atunci,indiferent ce va urma,nici un iad nu va fi capabil să sfarme paradisul pe care-l voi duce cu mine.Nici un iad,nu va străpunge chipul tău şi dulceaţa buzelor tale va fi veşnică.Iar în visul meu etern,noi ne vom scălda trupurile într-o lumină incandescentă,intimidând măreţia oricărui astru,şi dobândind veşnicia.
