Mă gândesc adeseori cu teroare la sumedenia de stări prin care va trece sufletul meu în momentul confruntării cu însăşi esenţa conştiinţei.Nu adevărul va declanşa apogeul stărilor complexe de până atunci,ci tocmai finalitatea prematură a tot ceea ce m-a caracterizat de-a lungul vieţii.În momentul în care se vor arunca zarurile,nu va mai rămâne nimic din mine,în afară de haos,incertitudine,disperare.
*
Mă tem ca atunci să am tot ce-mi lipseşte acum...ce-aş putea să fac eu cu atâta timp,înţelepciune şi răbdare?
Hoinărind permanent într-o mare de incertitudini şi vicii,calea Raiului îmi va părea mult prea simplă.
*
Mă întreb ce cantitate din fiinţa mea a fost cu adevărat om,şi câte laturi au tins către sfere nefireşti,sălbatice...
Oare unde s-a sfârşit eul meu şi unde a început Universul?
