În căutarea ta...

Draga mea,

         Nu ne-am întâlnit încă la jumătatea drumului dintre noi două şi n-am lăsat niciodată orgoliul la o parte. Am încercat un timp să mă gândesc la tot, dar pentru mine eşti mult prea iraţională, ireală, în fine eşti unica fiinţă la care eu nu mă pot gândi, căci până acum mi-am petrecut timpul iubindu-te.

Să înlocuieşti pe cineva nu e la fel de uşor ca şi cum ai cumpăra o carte nouă. Poţi schimba coperţile,poţi să modifici paragrafele, capitolele, personajele, poţi chiar să-i schimbi şi titlul, însă indiferent ce vei face conţinutul va rămâne mereu acelaşi.

 Ceilalţi au deseori senzaţia că este destul timp pentru toate iar graba este doar un reflex lăuntric al tinerilor, un fel de alergătură...

În realitate, n-avem niciodată timp. Mă întrebai unde mă grăbesc, iar eu îţi răspundeam că alerg către tine. Începeai să râzi şi plecai fără să-ţi dai seama că eu îţi vorbeam serios. Căutam cu o disperare absurdă, să ajung cât mai aproape de tine, de eul tău. Îmi părea că dacă aş fi rămas o noapte în dormitorul tău, m-aş fi rătăcit într-o altă lume. Era atâta viaţă în prezenţa ta, încât gândul că te-aş fi putut descoperi pe de-a-ntregul era absolut copleşitor.

Acum nu ştiu din ce timp să te aleg şi in prezentul cui să te caut.

 Ne-am întâlnit azi.Ne întâlnim mereu,dar adesea trec pe lângă o altă proiecţie a ta, una superficială şi capabilă să distrugă pe oricine dacă asta i-ar aduce vreun avantaj. Latura aceea despotică anihilează orice urmă de umanitate şi răstălmăceşte impresiile celorlalţi despre tine. Eşti încăpăţănată şi nu mă asculţi când îţi spun, că dincolo de lumea ta idilică nu te aşteaptă nici un prieten adevărat. Te aştept doar eu, uşor aplecată deasupra proprilor mele gânduri, neclintită din faţa existenţei tale.Te-am aşteptat şi te voi aştepta oricât va fi nevoie. Ştiu că într-o zi te vei întoarce spre mine şi vei fi cu adevărat a mea. Până atunci stau rezemată de peretele uşii tale în fiecare zi. Dar tu nu mă vezi întotdeauna,căci eşti atât de schimbătoare încât îmi este imposibil să te înţeleg uneori, şi asta mă doare, dar nu la fel de tare cum mă doare gândul că am putea să nu ne mai vedem niciodată. Da ştiu...sunt unii oameni capabili să trăiască cu cineva în gând toată viaţa şi să se hrănească din amintiri.Eu nu pot.
 Cum ar fi să deschizi ochii şi primul lucru pe care-l vezi să fie o stea?Cum ar fi să trăim pentru totdeauna?Ce-am putea face noi cu atâta timp?Căci cu absenţa lui ştiu deja ce facem...
Când te-am revăzut azi mi-ai spus că mai este puţin şi vom pleca împreună.Ne aşteaptă un loc banal, undeva la un capăt de ţară. Nu am putut să nu mă întreb, cum ar fi viaţa noastră dacă totul s-ar contura ca în visele mele, adică noi două, familia noastră, viaţa noastră, un Noi real,etern.Când s-ar risipi magia şi când ar începe realitatea? Cât ne-am putea iubi fără să strecurăm nici o urmă de impuritate în relaţia noastră şi mai ales câtă putere vom avea pentru a o duce până la capăt, câţi ani, câte lacrimi, câte sărutări, cât din noi?
  Nu există nimic altceva pe lume, care să regret mai mult, decât anii în care nu te-am cunoscut. Au fost prea mulţi, prea îndepărtaţi, aproape chimerici, transparenţi, proiectaţi într-o nesfârşită letargie, departe de mine.Îmi pare adesea ca un film alb -negru, din care n-am trăit nimic dar pe care-l retrăiesc de câte ori surâzi.
(Încă) Te iubesc.