Schopenhauer screams

Odiseea din noi

                                                                         

 Cetatea mea, stăpânirea şi hazardul meu...

Închisoarea şi eliberarea sufletului meu,stau în mâinile tale,

Cuvintele mele te reneagă şi te slăvesc

Destinul te alungă şi te recheamă:

Să-mi fii sprijin şi obstacol, izvor de nemurire şi dor

Asuprire şi infinit, venin şi paradis.

Raiul şi infernul meu, neputinţa şi fericirea mea...

De câte ori va trebui să mai trăiesc în tine până să mă satur?

De câte ori strigătul meu se va izbi de statuile ăstea de piatră?

Până când voi reuşi să te cuprind pe de-a-ntregul?

Patria şi neantul meu... izbăvirea şi păcatul meu sunt ale tale,

Când voi ajunge la porţile celeilalte lumi voi întreba de tine,

Tot aşa cum întreabă un om de fratele său, un bărbat de iubita sa, tot aşa...

Cum întreabă Soarele de Luna sa şi Pământul de stelele sale.

Iubirea mea, dacă nu te voi găsi, nu ştiu cum aş putea să mor un infinit fără tine

Să te ştiu pradă altor zei, sclava sufletului cuiva...

Sfârşitul şi începutul lumii stau în genele tale,

Constelaţiile,regii şi întreaga omenire s-ar închina în faţa făpturii noastre

Dacă ar ştii câtă nemurire ascundem în spatele chipurilor ăstora de lut...

Iubita mea, noi nu ne vom întoarce în pământ, tu nu vei fii a omenescului,

Mă voi întoarce după tine şi te voi alunga până când vom pătrunde

În seraiul nesfârşirii...

Sunday Morning