17.03.2013

Odiseea din noi




                                                                         

 Cetatea mea, stăpânirea şi hazardul meu...
Închisoarea şi eliberarea sufletului meu,stau în mâinile tale,
Cuvintele mele te reneagă şi te slăvesc
Destinul te alungă şi te recheamă:
Să-mi fii sprijin şi obstacol, izvor de nemurire şi dor
Asuprire şi infinit, venin şi paradis.
Raiul şi infernul meu, neputinţa şi fericirea mea...
De câte ori va trebui să mai trăiesc în tine până să mă satur?
De câte ori strigătul meu se va izbi de statuile ăstea de piatră?
Până când voi reuşi să te cuprind pe de-a-ntregul?
Patria şi neantul meu... izbăvirea şi păcatul meu sunt ale tale,
Când voi ajunge la porţile celeilalte lumi voi întreba de tine,
Tot aşa cum întreabă un om de fratele său, un bărbat de iubita sa, tot aşa...
Cum întreabă Soarele de Luna sa şi Pământul de stelele sale.
Iubirea mea, dacă nu te voi găsi, nu ştiu cum aş putea să mor un infinit fără tine
Să te ştiu pradă altor zei, sclava sufletului cuiva...
Sfârşitul şi începutul lumii stau în genele tale,
Constelaţiile,regii şi întreaga omenire s-ar închina în faţa făpturii noastre
Dacă ar ştii câtă nemurire ascundem în spatele chipurilor ăstora de lut...
Iubita mea, noi nu ne vom întoarce în pământ, tu nu vei fii a omenescului,
Mă voi întoarce după tine şi te voi alunga până când vom pătrunde
În seraiul nesfârşirii...


Un comentariu:

VioletaS spunea...

Trăim inconjuraţi de fire de nisip, chipuri şi chiar lumini de nisip. Un deşert pare să fie viaţa noastră fără ţarmurile dulci ale materiei. Se pare că singuri ne-am născut şi singuri vom călători dincolo. Poate doar cuvăntul să mai umbrească părţi ale universului ca un vânt liniştit.