Îmi lipsesc după-amiezile acelea
pe care le puteam lungi la infinit,calde,cu vântul de primăvară ce ne răvăşea
părul,cu eşarfe ample şi cafea la tonomat.Stăteam cu orele la biblioteca
judeţeană toată săptămâna,ne duceam chiar şi sâmbăta din greşeală.Numai ştiu
cum trăiam eu separat şi cum trăiai tu.Nici nu cred chiar să fii avut în toată
această vreme o existenţă distinctă sufletul meu de al tău.În blocul din
Victoriei,la etajul trei, îmi savuram cafeaua dimineaţa şi rămâneau urmele
buzelor tale pe ceaşcă.Muşcai din croissantul cu gem de caise şi te întorceai
mirată spre uşă fiindcă iar ţi se părea că miroase a mine in casă.În serile în
care veneam târziu de la concerte şi de abia puteam să mai simt aerul de la
atâta tutun, adormeam liniştită;respirai tu şi pentru mine.
Retrospectiv,aproape că nu-mi amintesc dacă erau oameni pe Pământ atunci.Poate
că în momentul în care m-am îndrăgostit
de tine un asteroid de 3 ori mai mare decât Everestul a lovit Planeta asta şi
locuitorii ei au avut aceeaşi soartă ca dinozaurii iar acum amintirea lor stă
lipită de nişte fosile.
Mergeam uşor către spitalul
judeţean în serile de weekend.Îmi plăcea să privesc acoperişul şi să mă gândesc
ce fain ar fi să ne bem cafeaua acolo,în locul ăla de unde se vede tot
oraşul,să vedem tot freamătul ăla de maşini,autobuze,o bucată imensă de ciment
şi sticlă în care şi viaţa şi moartea au teren egal.Ne simţeam un fel de super
eroine gândindu-ne la acest lucru.Să stăm acolo deasupra tuturor, să fii avut
şi noi un set de halate albe,pătate de sânge şi mâncare,să fii putut salva şi
noi vieţi.
De la Capitol până la Victoria,de
la Dacia până-n Tăbăcăriei,pe malul mării,în blocul de lângă liceu în care
intram mereu cu Radu să fumez,lângă casa mea,lângă a ta,nu era niciodată
nimeni.Eram într-un fel de basm postmodernist în care personajele secundare
apar doar când trebuie,pregătesc cafeaua protagoniştilor,le trag norii
puţin mai spre dreapta să nu umbrească
cadrul în care se sărută,îi duc cu maşina undeva,dar niciodată nu-i întreabă
nimic,nu se holbează la ei,nu îi ironizează,practic nu există.
Poate că atunci când iubeşti eşti
zeu şi tragi pământul în ce direcţie vrei tu.Poţi să-i dai şi foc,poţi să le
dai foc tuturor şi să sufli spre ei să dispară mai repede,ca şi cum ar fi din
hârtie.
"Personajul din
hârtie"...îţi plăcea termenul ăsta,aşa cum îţi plăcea şi tot ce era legat
de India,Eliade,Schopenhauer,Proust.Tot ce era rac,tot ce era prea siropos,prea
filosofic,prea aiurea pentru ceilalţi.
Poate că un asteroid, cam de 3
ori cât Everestul a lovit Pământul atunci când noi ne-am îndrăgostit iar toţi
oamenii pe care îi ştiam au dispărut dintr-odată doar ca să ne lase iubirea să
se întâmple.
