04.10.2015

Pluto are o pată în formă de inimă





Îmi lipsesc după-amiezile acelea pe care le puteam lungi la infinit,calde,cu vântul de primăvară ce ne răvăşea părul,cu eşarfe ample şi cafea la tonomat.Stăteam cu orele la biblioteca judeţeană toată săptămâna,ne duceam chiar şi sâmbăta din greşeală.Numai ştiu cum trăiam eu separat şi cum trăiai tu.Nici nu cred chiar să fii avut în toată această vreme o existenţă distinctă sufletul meu de al tău.În blocul din Victoriei,la etajul trei, îmi savuram cafeaua dimineaţa şi rămâneau urmele buzelor tale pe ceaşcă.Muşcai din croissantul cu gem de caise şi te întorceai mirată spre uşă fiindcă iar ţi se părea că miroase a mine in casă.În serile în care veneam târziu de la concerte şi de abia puteam să mai simt aerul de la atâta tutun, adormeam liniştită;respirai tu şi pentru mine. Retrospectiv,aproape că nu-mi amintesc dacă erau oameni pe Pământ atunci.Poate că  în momentul în care m-am îndrăgostit de tine un asteroid de 3 ori mai mare decât Everestul a lovit Planeta asta şi locuitorii ei au avut aceeaşi soartă ca dinozaurii iar acum amintirea lor stă lipită de nişte fosile.
Mergeam uşor către spitalul judeţean în serile de weekend.Îmi plăcea să privesc acoperişul şi să mă gândesc ce fain ar fi să ne bem cafeaua acolo,în locul ăla de unde se vede tot oraşul,să vedem tot freamătul ăla de maşini,autobuze,o bucată imensă de ciment şi sticlă în care şi viaţa şi moartea au teren egal.Ne simţeam un fel de super eroine gândindu-ne la acest lucru.Să stăm acolo deasupra tuturor, să fii avut şi noi un set de halate albe,pătate de sânge şi mâncare,să fii putut salva şi noi vieţi.
De la Capitol până la Victoria,de la Dacia până-n Tăbăcăriei,pe malul mării,în blocul de lângă liceu în care intram mereu cu Radu să fumez,lângă casa mea,lângă a ta,nu era niciodată nimeni.Eram într-un fel de basm postmodernist în care personajele secundare apar doar când trebuie,pregătesc cafeaua protagoniştilor,le trag norii puţin  mai spre dreapta să nu umbrească cadrul în care se sărută,îi duc cu maşina undeva,dar niciodată nu-i întreabă nimic,nu se holbează la ei,nu îi ironizează,practic nu există.
Poate că atunci când iubeşti eşti zeu şi tragi pământul în ce direcţie vrei tu.Poţi să-i dai şi foc,poţi să le dai foc tuturor şi să sufli spre ei să dispară mai repede,ca şi cum ar fi din hârtie.
"Personajul din hârtie"...îţi plăcea termenul ăsta,aşa cum îţi plăcea şi tot ce era legat de India,Eliade,Schopenhauer,Proust.Tot ce era rac,tot ce era prea siropos,prea filosofic,prea aiurea pentru ceilalţi.
Poate că un asteroid, cam de 3 ori cât Everestul a lovit Pământul atunci când noi ne-am îndrăgostit iar toţi oamenii pe care îi ştiam au dispărut dintr-odată doar ca să ne lase iubirea să se întâmple.



Niciun comentariu: