Oniric

"Suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două."


Te-am visat timp de două ore,iar după aceea m-am trezit instantaneu şi ţi-am reproiectat imaginea într-o ceaşcă de cafea.Apariţia mea neaşteptată în bucătărie la o oră atât de matinală,i-a determinat pe toţi să se îngrijoreze.Aproape că nici nu-mi amintesc ce mi-au spus atunci,căci eu continuam să zâmbesc prosteşte şi să rememorez sărutul tău,pas cu pas şi atingere cu atingere.
Mi te plângeai în acea noapte,că nu-ţi acord destulă atenţie,în timp ce lăsai să cadă uşor prosopul de pe părul meu ud.Ţi-am spus involuntar că :"suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două" iar tu ai râs.Era prea multă filosofie pentru un singur vis.
Ai încercat atunci un prim gest tandru şi mi-ai atins buzele.Deasupra noastră bătea un vânt nefiresc în timp ce eu mă apropiam de tine,sărutându-te.În acel moment mi-am dat seama că nici un sărut carnal,nici o mângâiere,nici un zeu....nimic nu se putea compara cu acel gest firav ce se clătina haotic în vis.
Doar că...în visul nostru nu eram singure.Erau tot felul de trecători şi actanţi ce se hlizeau la gesturile noastre,adumelcându-ne sărutul.Tu ai observat însă totul,şi ai vrut să fugim.Eram în grădina casei mele de la ţară...şi căutam cu disperare un loc în care să vorbim.
Treceam din cameră-n cameră,dar totul era ocupat.Atunci,m-ai luat de mână şi mi-ai spus:"Ştii...ne-au văzut.."

După toată treaba asta cu oniricul...am fost străină de lume cam vreo câteva zile...
Parcă mi-era teamă şi că lumina soarelui îmi va şterge chipul tău.Când te-am întâlnit a doua zi,credeam c-ai înţeles,gândindu-mă că poate ai visat la fel...însă m-am înşelat amarnic.
Am tot aşteptat răcoarea nopţilor,sperând că poate ne vom întâlni din nou în acelaşi loc şi ne vom continua povestea.Tu însă mi-ai apărut diferit;în privirea ta stăruia o lumină rece,de nepătruns...

Nu ştiu ce să fac acum...şi parcă numai sunt eu...parcă altcineva trăieşte acum în locul meu iar eu caut obsesiv o cale prin care să te aduc înapoi.Mă detaşez pentru câteva clipe,dar apoi mă întorc involuntar în lumea mea...
Parcă numai sunt om...şi parca trăiesc numai în închipuiri şi poate că într-adevăr ele or să-mi grăbească sfârşitul.În vis îţi reproşam că nu avem puterea să ne întâlnim la jumătatea destinelor noastre,dar poate că ea nici măcar nu există iar noi plonjăm continuu pe două drumuri paralele ce nu se vor intersecta niciodată,în nici un fel de plan,realitate sau secol.
Îmi amintesc că după ce te-am văzut pentru prima dată...am avut un vis ciudat...se făcea că escaladam un munte împreună.Oboseam repede şi te rugam insistent să ne oprim,dar tu îmi spuneai că mai e puţin până în vârf.
De fapt cred că visul acela a dus la construirea acestui prezent imoral şi autodistrugător.
M-am tot gândit după aceea că poate pentru a ajunge la stadiul de iubire absolută,trebuie să compari suma sacrificiilor cu escaladatul unui munte.Ştiu că poate a fost o prostie din partea mea să cred acest lucru...

Am aflat de curând c-ai să pleci din viaţa mea,iar eu sunt incapabilă să mai fac ceva pentru a te putea opri.Nu pot coordona destinul,nu pot stăpâni lumea,nu pot schimba traiectoria unui om,nu pot avea iubirea absolută....nu pot face nimic supraomenesc pentru a-ţi dovedi că sunt mai presus decât ceilalţi...şi nu te pot iubi mai mult decât o fac acum...

"Să-ţi îngropi fruntea între doi sâni, între două continente ale Morţii..." (Cioran)

Schizofrenie platonică




 

16.01.2011

Probabil că aş putea să scriu câte un roman despre fiecare om pe care l-am cunoscut.M-aş putea plimba astfel pe stradă ca printre rafturile unui anticariat,fără să par indiscretă,în timp ce viaţa mea se umple cu fragmente din existenţa altora.Îmi place să caut în câte un trecător ceva intim,oarecum familiar,să regăsesc ceva pierdut şi uitat în interiorul meu.

Sunt lucruri pe care n-am să le recunosc niciodată celorlalţi şi poate că nici măcar mie însămi.Îmi place singurătatea,aşa cum o înţeleg şi o simt eu şi aşa cum îmi apare în noaptea asta,când mă plimb pe lângă blocurile somnoroase,ascultând muzică la căşti şi sorbind visătoare un suc acidulat.Singurătatea înseamnă atunci când sunt lipită de mine însămi,când devin egoistă şi mă afund în tot felul de romane interzise conturând un soare doar al meu ce străluceşte melancolic şi incandescent.În fortăreaţa pe care mi-o construiesc uneori,amintirile îmi sunt suficiente iar confruntarea cu realitatea devine doar reflexia unui miraj.Întotdeauna când încep să scriu mă las distrasă de tot felul de idei şi devin practic incapabilă să sintetizez lumea pe care o văd şi în care mă scufund tot mai adânc,strat după strat.Aş vrea să pot descrie,de exemplu,ziua asta de iarnă,în care sunt departe de zgomotul anost al oraşului şi de toţi oameni pe care am încercat să-i uit vreodată.Privind confuză spre linia orizontului,ce stă nemişcată şi frântă pe alocuri,mă simt ameţită.În braţele unui nor alungit,se leagănă o stea iar lucrurile din jurul meu încep să-şi piardă dimensiunile reale,afundându-se în noapte.Uneori,ocolesc jumătate de oraş doar pentru a revedea o anumită scară de bloc,a cărei materialitate şi prezenţă mă atrage ca într-un vis.Ieri,am stat toată noaptea rezemată de calorifer,hiperbolizând ideea de cafea la ibric şi aruncându-mi privirea pe nişte versuri de Cărtărescu în timp ce-mi ascundeam toată speranţa în gazul ieftin al brichetei şi-n lumina lanternei ei.

Pe fundal se auzea un fel de melodie ce zeifica ideea de eternitate în braţele persoanei iubite.Am stat aşa ore bune,aruncând din când în când o privire către vastitatea lumii încadrate de fereastră,până când cafeaua şi ideile s-au epuizat,iar eu am adormit.

Soarele ce m-a trezit în dimineaţa asta e doar o vagă amintire şi aproape că mă doare să ştiu cât de trecătoare sunt lucrurile din care ne constituim viaţa.În fiecare dimineaţă,după trezire,mi-am făcut un obicei din a împrumuta cafea de la vecini,invocând tot felul de pretexte stupide.Însă doar eu ştiu cu adevărat cât de haotice şi hipnotice sunt nopţile în care-mi respir propria esenţă.Dar revenind la ziua de azi,nu am prea multe de spus...

Uneori îmi e practic imposibil să mă pliez după cerinţele societăţii şi am adesea senzaţia că lumea mea e perpendiculară cu universul iar existenţa mea e doar o iluzie.În seara asta am ieşit la primbare ca să-mi scutur praful pe zăpadă şi să-mi răcoresc gândurile,dar probabil când voi ajunge acasă voi ignora cu desăvârşire temele şi apartamentul,redescoperind adevărul într-un roman de Cioran.Câteodată îmi doresc să fie iarnă mereu;doar astfel pot să stau la nesfârşit lipită de sobă,sorbind ceai,sau răsfoind tot felul de albume şi cărţi ce adăpostesc mereu alte şi alte galaxii,cu oameni sau genii.

13.03.2011

Sunt câteva zile de când a venit primăvara,iar eu continui să mă ascund în spatele unor măşti împrumutate de la trecătorii de care m-am ciocnit săptămânile astea.Mă uit la cei din jurul meu,cum stau plictisiţi în băncile lor,având senzaţia că ştiu totul despre mine.De fapt,fiecare om are senzaţia că ştie totul despre cei din jurul lui,însă suntem incapabili să ne „descoperim” cu adevărat chiar şi pentru noi înşine.

Aş vrea să pot vedea generaţia mea prin ochii bătrânilor de altă dată...

Şcoala mă plictiseşte oarecum,tocmai pentru că îmi este foarte greu să valorific ceva din valoarea actuală a materiei şi din „dragostea” celorlalţi pentru cărţi.Învăţământul obligatoriu e o corvoadă pentru toţi cei care valorifică din experienţa anilor de şcoală,doar latura financiară în care îi poate ajuta acesta.Eu numai înteleg nimic din tot ce se întâmplă,aşa că m-am depărtat de tot ce ar afecta universul ce mi-l fortific neîncetat.

În ultima vreme am doar vise ciudate,în care-mi continui realitatea cotidiană,întâlnind tot felul de surâsuri calde şi arhitecturi stradale.Visez des şi detaliat,iar când mă trezesc,am senzaţia că aceea e de fapt realitatea mea.

Azi e primăvară şi aproape că simt asta,odată nebunia de culori ce stă aşternută undeva nu foarte departe de marginile ferestrei.Când înmuguresc pomii,îmi place să cred că renasc şi eu odată cu ei.Am deschis astăzi toate ferestrele clasei mele şi am aşteptat vizita unei flori de cireş,care să-mi şoptească un pic despre raiul de dupa viaţă şi despre existenţa unei bucăţi de paradis pe pământ.Uneori,primăvara mă face să cred că Paradisul stă în oameni,în sufletele lor şi-n cărţi.

Mi-ar plăcea să sfârşesc într-o zi caldă de mai,iar peste trupul meu să se scuture flori de tei,în timp ce eu îmi regăsesc liniştea şi raiul...

20.04.2011

Nu mi-au plăcut niciodată vacanţele scurte;când mă obişnuiesc cu traiul de la „palatul” meu imaginar,trebuie brusc să sfărâm toate conceptele şi să alung toate chipurile pentru a putea reveni la o stare mai apropiată de realitate.

În dimineaţa asta am recitit Proust;fraze grele aruncate printre ceşti de cafea şi prăjituri supraetajate îmbălsămate în esenţe.

M-am refugiat de câteva zile în casa bunicilor,însă cu toate acestea continuă să mă viziteze tot felul de oameni,fiecare cu propriile haine şi idealuri.Când mă întorc în oraş,ies zilnic cu prietenii însă,nu pot,măcar câteva minute,să nu mă gândesc la „frimiturile” lumeşti ce-mi macină eul latent şi sferele.Mă întreb dacă voi ştii cu precizie care va fi ultimul „mâine” din viaţa mea.Cu siguranţă înainte de ultima gură de aer aş reciti puţin din toate lucrurile care mi-au plăcut vreodată,căutând în grabă şi rătăcindu-mă prin „celălalt” om,sfera ce m-a lăsat să-mi duc incompletă viaţa pământeană.

Momentan însă,nu vreau decât să construiesc un mic şanţ în jurul fortăreţei mele,în care să-mi torn zâmbetele,visele,amarul,cămăşiile şi toţi solzi multicolori ai oceanelor.

Visez mult,şi asta poate că-mi dăunează.Îmi sprijin existenţa de a celorlalţi,căutându-mi însă propria singurătate generatoare de materialitate eternă.Numai ştiu ce vreau,ce sunt,dar ştiu ce am fost,fiindcă trecutul se plimbă haotic printre genele mele.Nu ştiu ce voi fi,dar ştiu cum aş vrea să sfârşesc,conturându-mi cu un pix,zeci de galaxii pe încheietura mâinii.

Poate că „mâine” va fi identic cu „azi”.dar totuşi diferit,cu miros de măr,flori de tei şi prospeţimea unei iubiri platonice.