Oniric

"Suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două."


Te-am visat timp de două ore,iar după aceea m-am trezit instantaneu şi ţi-am reproiectat imaginea într-o ceaşcă de cafea.Apariţia mea neaşteptată în bucătărie la o oră atât de matinală,i-a determinat pe toţi să se îngrijoreze.Aproape că nici nu-mi amintesc ce mi-au spus atunci,căci eu continuam să zâmbesc prosteşte şi să rememorez sărutul tău,pas cu pas şi atingere cu atingere.
Mi te plângeai în acea noapte,că nu-ţi acord destulă atenţie,în timp ce lăsai să cadă uşor prosopul de pe părul meu ud.Ţi-am spus involuntar că :"suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două" iar tu ai râs.Era prea multă filosofie pentru un singur vis.
Ai încercat atunci un prim gest tandru şi mi-ai atins buzele.Deasupra noastră bătea un vânt nefiresc în timp ce eu mă apropiam de tine,sărutându-te.În acel moment mi-am dat seama că nici un sărut carnal,nici o mângâiere,nici un zeu....nimic nu se putea compara cu acel gest firav ce se clătina haotic în vis.
Doar că...în visul nostru nu eram singure.Erau tot felul de trecători şi actanţi ce se hlizeau la gesturile noastre,adumelcându-ne sărutul.Tu ai observat însă totul,şi ai vrut să fugim.Eram în grădina casei mele de la ţară...şi căutam cu disperare un loc în care să vorbim.
Treceam din cameră-n cameră,dar totul era ocupat.Atunci,m-ai luat de mână şi mi-ai spus:"Ştii...ne-au văzut.."

După toată treaba asta cu oniricul...am fost străină de lume cam vreo câteva zile...
Parcă mi-era teamă şi că lumina soarelui îmi va şterge chipul tău.Când te-am întâlnit a doua zi,credeam c-ai înţeles,gândindu-mă că poate ai visat la fel...însă m-am înşelat amarnic.
Am tot aşteptat răcoarea nopţilor,sperând că poate ne vom întâlni din nou în acelaşi loc şi ne vom continua povestea.Tu însă mi-ai apărut diferit;în privirea ta stăruia o lumină rece,de nepătruns...

Nu ştiu ce să fac acum...şi parcă numai sunt eu...parcă altcineva trăieşte acum în locul meu iar eu caut obsesiv o cale prin care să te aduc înapoi.Mă detaşez pentru câteva clipe,dar apoi mă întorc involuntar în lumea mea...
Parcă numai sunt om...şi parca trăiesc numai în închipuiri şi poate că într-adevăr ele or să-mi grăbească sfârşitul.În vis îţi reproşam că nu avem puterea să ne întâlnim la jumătatea destinelor noastre,dar poate că ea nici măcar nu există iar noi plonjăm continuu pe două drumuri paralele ce nu se vor intersecta niciodată,în nici un fel de plan,realitate sau secol.
Îmi amintesc că după ce te-am văzut pentru prima dată...am avut un vis ciudat...se făcea că escaladam un munte împreună.Oboseam repede şi te rugam insistent să ne oprim,dar tu îmi spuneai că mai e puţin până în vârf.
De fapt cred că visul acela a dus la construirea acestui prezent imoral şi autodistrugător.
M-am tot gândit după aceea că poate pentru a ajunge la stadiul de iubire absolută,trebuie să compari suma sacrificiilor cu escaladatul unui munte.Ştiu că poate a fost o prostie din partea mea să cred acest lucru...

Am aflat de curând c-ai să pleci din viaţa mea,iar eu sunt incapabilă să mai fac ceva pentru a te putea opri.Nu pot coordona destinul,nu pot stăpâni lumea,nu pot schimba traiectoria unui om,nu pot avea iubirea absolută....nu pot face nimic supraomenesc pentru a-ţi dovedi că sunt mai presus decât ceilalţi...şi nu te pot iubi mai mult decât o fac acum...