Uite,iubito, prin câte secole am trecut fără să te cunosc
câte războaie şi câte vieţi s-au scris dinaintea paşilor noştri
câte astre s-au născut în lumina plăpândului tău iris
şi câtă lăcomie ne-a mai rămas de surpat.
Ridicăţi privirea,îţi spun, că lumea nu are glas fără de acel albastru
şi nici pacea nu se-aşterne,nici tunetele nu mor
în lipsa ochilor tăi.
Iubiri născuse-vor şi se vor naşte,oameni şi trupuri,sufletele şi trandafiri
dinaintea sorţii aplecaţi,purtând la infinit aceleaşi veşminte modeste,
dar eu renegând,n-aş putea să mai trăiesc pe un Pământ fără de tine
căci care mai e rostul în strălucirea Soarelui, în mireasma florilor şi-n trăire?
Dar Pământul se-nvârte,îmi veţi spune,iar Soarele şi oamenii tot acolo-s
dar nu ştiţi voi oare...
nici toţi trandafirii din lume nu au parfumul ei,nici o adiere nu mă alintă ca ea
nici o galaxie nu mă luminează ca privirea ei şi nici măcar un rege nu-mi poate
revărsa deasupra buzelor,sărutul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu