Mi se pare fascinant faptul că ceea ce definim acum drept dragoste,nu corespunde cu noţiunea pe care o dădeau înainte oamenii. Dragostea era capabilă să rupă distanţa războiului, să sărute rănile holerei, să mângâie chipul anilor.Dragostea nu se măsura în ani, ci în încredere, nu avea nevoie de dovezi, pentru că ce dovadă putea să-ţi dea cel care era prins în mijlocul unei bătălii pe cealaltă faţă a Pământului,dacă nu tocmai prezenţa lui.Faptul că el era o fiinţă umană,născută să-şi educe inima în găsirea sufletului pereche şi să-şi păstreze raţiunea suficient de rece,pentru a vedea diferenţa dintre trecător şi efemer.Războiul,fie cel exterior fie cel lăuntric este ceva temporar.Asta era cheia unei relaţii.Totul avea să se sfârşească la un moment dat,dar nimic nu îl împiedica pe om să creadă că poate să trăiască alături de iubită şi o mie de ani.Nu-l vedem niciodată pe Dumnezeu, pe Alah sau Buddha, nu ştim dacă rabinul sau hogea se înşală şi nici nu ne interesează.Ce contează cu adevărat nu este mijlocitorul către toate acestea,ci drumul în sine.
"He
was away for almost four years during the war. When he wrote me
letters, he was never allowed to tell me where he was. So he'd draw
cartoons to help me guess."(Humans of New York)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu