Tot ce vreau de la viaţă acum e să beau,să mănânc şi să adorm în braţele tale.
Nişte vin fiert,lipite de sobă, afumând toată casa bunicămii, mâncând tot felul de bucate tradiţionale,smulgând bomboane din brad în întunericul şi-n liniştea asta de sfârşit de lume.Ţi-aş spune să mergem pe prispă să privim stelele, căci da, în locul ăsta e întuneric şi poţi spune că priveşti cu adevărat stelele. Apoi ar veni pisica şi s-ar învârti printre picioarele noastre,ar fi frig,ger,dar am fi împreună iar eu te-aş săruta cu atâta dor încât aproape s-ar forma flori de gheaţă pe geamuri.
Dar tu eşti departe,dar eu sunt aici,dar Crăciunul e pretutindeni.
Mă grăbeam acum câteva zile să ies în oraş când am văzut că rula clipul ăsta pe un canal de muzică.Brusc mi-am amintit de Greys,de liceu,copilărie şi toate pietrele şi străzile peste care am călcat vreodată.M-am născut sub un semn tare nenorocit;cum să-mi scot eu vreodată oraşul ăsta din sânge?Am îngrămădit în carnea mea toate străzile astea şi toate apusurile şi răsăriturile din ultimii 20 de ani de existenţă,spitalul şi parcurile culorile de toamnă şi marea,luminiţele de Crăciun.
Mi-a venit atunci în minte scena aia,cea mai superbă de iarnă, în clasa a 10 a cred,când am ieşit toţi pe poarta şcolii,nici măcar nu ştiu de ce fusesem în ziua aia la şcoala în afara de a face schimbul de cadouri de Crăciun,numai era nimeni nici la şcoală,nici pe străzi doar noi,tineri şi frumoşi,radiind de fericire şi un apus superb de iarnă cu valuri întregi de zăpadă pe care o străbăteam în drum spre Rock-n-roll(care acum a devenit un restaurant de fiţe)....Fumam Kent şi Sundays Fantasy şi ne bulgăream în mijlocul bulevardului.Apoi intram şi comandam un rând de beri,zâmbeam întruna fără vreun motiv,ne priveam cu dragoste şi nu ne gândeam la altceva decât la faptul că trebuie să trăim cât mai mult mai intens,mai aiurea.Primisem şi setul ăla de creme de la Radu care mirosea a Magnolie şi care mă dădea peste cap.Acasă ai noştri făceau cozonaci iar celelalte clase avea planuri serioase de viitor.Eu cu Radu ne băteam cu cartofi prăjiţi la city,fumam ţigări prin scări de bloc,ne împrieteneam cu toţi oamenii care ne ieşeau în cale,ne căţăram pe statui sau acoperişuri,ne întindeam peste marea îngheţată, am avut nişte ani tare frumoşi cu toţii.
M-am întâlnit parţial cu marea,mai mult din autobuz,din reflexia unei cafenele,prin ochii unui trecător.Nu fug de mine,nu fug de nimic, nu m-am schimbat cu nimic.aştept doar pălărierul din povestea lui Alice să mă invite la un ceai,negru cu lapte şi bomboane tari englezeşti.Poate tot la o margine de pădure cu mult verde crud şi linişte.Să simt aerul ăla rece de rouă şi copaci în plămânii mei,să mă trântesc peste nişte ciuperci şi să-i spun cele mai frumoase basme pe care are să le audă vreodată şi apoi să adorm.Doar crengi,de un maroniu copleşitor.cu tulpini negre de umezeală,să nu văd nici cer de ele,să mă afund în muşchi şi ghinde,să respir de parcă ar fi ultima oară,să citesc poveşti de copii şi să beau ceai.
Oamenii mari nu înţeleg nimic din toate astea pentru că nici măcar nu le bănuiesc magia.Şi poate e mai bine aşa.
