M-am întâlnit parţial cu marea,mai mult din autobuz,din reflexia unei cafenele,prin ochii unui trecător.Nu fug de mine,nu fug de nimic, nu m-am schimbat cu nimic.aştept doar pălărierul din povestea lui Alice să mă invite la un ceai,negru cu lapte şi bomboane tari englezeşti.Poate tot la o margine de pădure cu mult verde crud şi linişte.Să simt aerul ăla rece de rouă şi copaci în plămânii mei,să mă trântesc peste nişte ciuperci şi să-i spun cele mai frumoase basme pe care are să le audă vreodată şi apoi să adorm.Doar crengi,de un maroniu copleşitor.cu tulpini negre de umezeală,să nu văd nici cer de ele,să mă afund în muşchi şi ghinde,să respir de parcă ar fi ultima oară,să citesc poveşti de copii şi să beau ceai.
Oamenii mari nu înţeleg nimic din toate astea pentru că nici măcar nu le bănuiesc magia.Şi poate e mai bine aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu