Lana Del Rey - Young and Beautiful

Ma intorc la tine mare albastra...

"Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viaţa mai departe, în tăcere. Ne apropiem tot mai mult de sfârşitul timpului care ne-a fost dăruit şi-l vedem cum rămâne în urma noastră."(Murakami- Iubita mea Sputnik)

" Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii.Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată" în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit

„cuplul nostru", „dragostea noastră ".  (Mircea Cărtărescu)

Femeia pe care o iubesc

     

       

  Ecoul tău este sunetul ce-mi răpeşte fiinţa. Ai trecut ca o umbră prin viaţa mea;parfumul tău, atât de efemer, nevrotic, este tot ce mi-a rămas din această goană. Ieri te-am văzut aproape pentru ultima oară. Te ascundeai de ploaie într-un colt de mall. Semiîntuneric, vânt şi o mare de lume care se răsfrângea parcă în acelaşi spaţiu limitat. Doar noi două, evitându-ne privirile sfâşiam tăcerea decorului. Piesa aceea se derula neîncetat în faţa ochilor mei şi se reflecta apoi distorsionată în galaxia ce am construit-o în jurul ochilor tăi. O mulţime halucinantă, trimisă acolo parcă de un zeu ce încearcă să-mi sfărâme cu orice preţ armata. Ceea ce nu ştie el, este că armura mea a ruginit de mult şi stă aruncată într-un ungher al sinelui. Soldaţii mi s-au sfârşit rând pe rând într-un noian de incertitudine şi tot ce este cert acum este tocmai îndoiala ce ne pândeşte pe amândouă, acea undă cenzurată ce nu mă lasă să pătrund dincolo de platitudinea prezentului. Aş fi alergat atunci spre tine şi te-aş fi strâns atât de tare în braţe încât aproape mi-aş fi pierdut răsuflarea, încât aş fi putut să mă prăbuşesc chiar acolo, în mijlocul teatrului, pe o podea translucidă, la marginea fiinţei tale, atât de dragi mie. Tu nu te-ai perindat pur şi simplu prin viaţa mea, tu ai fost o suferinţă necesară, un măr din care orice muritor ar fi muşcat fără vreun regret,până când te-ar fi epuizat asemenea unui gând.  Ştiu că îţi place povestea aia, Tristan şi Isolda, dar eu nu vreau să trăiesc aşa, ca într-un basm. Eu nu cred în Iad şi nu cred că cei care se iubesc trebuie să moară împreună. Cine-mi garantează mie că te voi mai întâlni vreodată dincolo de viaţa asta? Că vom urca împreună în aceeaşi trăsură, pe aceeaşi luntre a lui Caron? Eu vreau să trăiesc acum când ştiu că viaţa e singura certitudine. Vreau să-ţi epuizez acum prezenţa, râsetele şi măştile, să-ţi cunosc toate laturile, toate ticurile,să mă oglindesc în privirea ta vie, prezentă şi nu într-o amintire, într-un spirit, într-o efemeritate.Dar, dacă aş şti că dincolo de viaţă, ne vom regăsi, atunci aş fi onorată să-mi petrec eternitatea lângă tine, lângă această prezenţă tumultoasă şi confuză, dominatoare şi îngândurată.

"And no matter the room..."

Purple rain

έρως

Regina mea a sărit din turn...am alergat să o prind dar dispăruse. În realitate, cred că ea plecase cu mult timp în urmă, dar eu eram prea preocupată să mă pierd de lume. Da, chiar aşa a fost , am plecat într-o zi de acasă şi am colindat jumătate de ţară. din Iaşi până pe Valea Oltului şi de acolo până în Cluj. Urmăream codrii cu privirea şi căutam să mă identific cu fiecare loc în parte. Opream la benzinării pentru o pauză, o cafea cu lapte si vreo două-trei ţigări. Te căutam cu privirea deşi ştiam prea bine că nu aveai cum să fii acolo.
M-am întrebat întotdeauna...cum ar fi fost...?
Uneori cred că noi suntem un fel de dedublare posmodernistă a unei "Juliete" shakesperiene: capitaliste convinse, ce reneagă orice formă de supunere, stăpâne ale Universului şi a 2 etaje de blocuri optzeciste.
Zăresc departe, câteodată, o imagine înceţoşată, deformată a ceea ce obişnuiai să fii, adevărată, lacomă, stagnând într-o paloare narcisistă.
Ştiu că tu ai nume de regină, dar niciodată n-am putut să mă închin întru totul iubirii tale.

Legally Blonde

You Fill My Heart

جهاد

Coranul spune că " tot ceea ce există pe pământ poartă în sine sămânța pieirii".  Religia mi se pare cel mai adesea ca un basm, deopotrivă tragic, ironic,care îţi interzice să treci dincolo de graniţa sinelui tău. Poate că nu sunt decât un Iuda care îşi aşteaptă conştient pedeapsa într-un colţ al lumii. Nu ştiu să mă declar învinsă nici măcar în faţa zeilor. Aş putea să fur masca Esterei şi să mă aşez în genunchi aşteptând providenţa divină. Ar fi zadarnic însă. Ce biblie l-ar mai primi înapoi pe cel care şi-a alungat ecoul?
Am spart acvariul şi am aprins făclia în mijlocul peşterii,apoi mi-am luat pălăria şi trabucul şi m-am urcat pe scenă. M-am aşezat pe scaun şi am aşteptat să arunce toţi cu pietre în mine, căci cei fără de păcat erau mulţi. Dar ei şi-au luat pietrele şi au plecat. M-am înălţat deasupra scenei şi i-am privit cum se îndepărtează.
..Poate dacă Iuda ar fi fost protagonistul sfârşitul ar fi fost altul...

Urcam scările căminului şi melodia aceea se derula încontinuu. Te simţeam izbindu-te în pieptul meu. Tu erai la vreo 600 de km distanţă şi eu fumam tone de ţigări şi nici măcar fumul mucurilor sau al incertitudinilor mele nu reuşea să te acopere pe de-a-ntregul. Mă uitam la mesajele tale şi râdeam. Niciodată nu ţi-a plăcut să scrii cu semne de punctuaţie. Golurile cuvintelor tale mă urmăresc peste tot.
 Trenul gonea spre Miercurea Ciuc. Stăteam sprijinită de un perete cu ţigara în mână. Tremuram de frig şi continuam să-ţi privesc chipul alergând prin acea spărtură, la graniţa dintre două vagoane...mereu la graniţă...

Tout le monde

Lights

Love of my life

Zeus îngenuncheat

Mă aşez acum pentru întâia oară, în paradisul braţelor tale,
Îmi întorc privirea spre alte zări scăldate în apusul soarelui
Şi astept să mă sfârşesc deasupra ta, ca şi cum nu aş fi existat vreodată;
Mă transform în pulbere şi alunec deasupra timpului.

Dintre toate doar tu rămâi altarul existenţei mele...


Gonind printre chipurile oamenilor,alunecând în mrejele Sheherezadei  
Înrobită de secole şi destine netrăite, 
Ascunde-mă de războiul ce se poartă în afara noastră
Acoperă-mă cu părul tău, fă-mi armură din cuvintele şi temerile tale...

Sfârşi-vom şi ne vom naşte la infinit
Până când ne vom întâlnii în aceeaşi galaxie.

"Ce va mai avea să fie sfârşitul unei lumi 
Pentru muritorii ce şi-au îngropat de atâtea ori sufletul?"

 

Schopenhauer screams

Odiseea din noi

                                                                         

 Cetatea mea, stăpânirea şi hazardul meu...

Închisoarea şi eliberarea sufletului meu,stau în mâinile tale,

Cuvintele mele te reneagă şi te slăvesc

Destinul te alungă şi te recheamă:

Să-mi fii sprijin şi obstacol, izvor de nemurire şi dor

Asuprire şi infinit, venin şi paradis.

Raiul şi infernul meu, neputinţa şi fericirea mea...

De câte ori va trebui să mai trăiesc în tine până să mă satur?

De câte ori strigătul meu se va izbi de statuile ăstea de piatră?

Până când voi reuşi să te cuprind pe de-a-ntregul?

Patria şi neantul meu... izbăvirea şi păcatul meu sunt ale tale,

Când voi ajunge la porţile celeilalte lumi voi întreba de tine,

Tot aşa cum întreabă un om de fratele său, un bărbat de iubita sa, tot aşa...

Cum întreabă Soarele de Luna sa şi Pământul de stelele sale.

Iubirea mea, dacă nu te voi găsi, nu ştiu cum aş putea să mor un infinit fără tine

Să te ştiu pradă altor zei, sclava sufletului cuiva...

Sfârşitul şi începutul lumii stau în genele tale,

Constelaţiile,regii şi întreaga omenire s-ar închina în faţa făpturii noastre

Dacă ar ştii câtă nemurire ascundem în spatele chipurilor ăstora de lut...

Iubita mea, noi nu ne vom întoarce în pământ, tu nu vei fii a omenescului,

Mă voi întoarce după tine şi te voi alunga până când vom pătrunde

În seraiul nesfârşirii...

Sunday Morning

E un cadru pe care nu mi-l amintesc. Eram foarte probabil la marginea unui oraş, pe nişte trepte. Aveai trupul ancorat de pământ (de altfel tu eşti mereu raţională). Mă priveam într-o oglindă imensă cu marginile aurii ca în epoca victoriană. Undeva în spatele meu te reflectai tu,cu chipul tău prezent.Îţi simţeam privirea, aceea pe care o cunosc doar eu, lipsită de orice urmă de ironie. Mă dedublam în tine, mă îmbrăcam cu părul tău blond şi îmi făceam din genele tale ancore .Îmi duceam existenţa între braţele tale. Ţi-am spus atunci"Ce frumos ar fi să facem acum o poză!", şi m-am trezit. Mi-am amintit apoi că toate pozele noastre sunt pline de cusururi şi aş fi vrut să am ceva perfect. S-au zbătut între noi mii de destine şi cam tot atâtea ne-au păşit pragul.
Dacă noi am reprezenta perfecţiunea tu ai fi un cerc iar eu un romb; mi-aş putea reteza până şi coastele că tot nu te-aş cuprinde pe de-a-ntregul...

Give Me Love