A.

Iubita mea poartă petale pe buzele ei
şi diamante-i picură-ntre gene

Demon şi madonă

 "Sunt cazuri cand expertii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă  sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renasterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar."

      Cele mai frumoase amintiri cu tine se pierd pe fundalul lui Damien Rice. Îmbrăcată mereu cu acelaşi pulover galben,împletit, te ascultam şi-mi păreai din altă lume, vorbindu-mi de Proust,Husserl, Cărtărescu.Simţeam că avem un cuplu al nostru, care înfruntă nestingherit paloarea secolelor; îţi simteam cuvintele spărgându-mi crisalida,în timp ce-mi găseam eliberarea în vocea ta fermă.
Îţi strângeam tare mâna dreaptă, de teamă să nu mă pierd pe undeva pe drum, într-o alegorie platonică  a Şeherezadei.Alergam cu tine de mână prin apusuri, mă plimbam printre ruinele amintirilor tale şi-mi îngropam fruntea în gândurile tale. Eram atât de prezentă acolo, în acele pagini despre care vorbeai încât uneori uitam că mai exist.
Când venea toamna, ne plimbam prin "pădurea narativă" a lui Umberto Eco, alergând deasupra potecilor zgrunţuroase, printre liene şi frunze, înfruntând purgatorii.
Faptul că uneori îmi împrumutai dintre cărţile tale vechi, mi se părea ca un fel de armistiţiu tacit al unui cuplu imaginar. Aveam senzaţia că răsfoindu-le trăiam tot ce-am pierdut din tine până să te cunosc: copilăria, adolescenţa, studenţia. Era ca şi cum parfumul anilor tăi s-ar fi închis acolo aşteptându-mă.      
    Răsfoiam"Moartea şi timpul" de Levinas, observându-ţi însemnările haotice, fragmentele de gânduri încadrate în cerneală neagră; până şi semnătura de pe prima pagină îmi părea aproape un lucru sacru, fragil. În acea intimitate profundă a cărţilor, parfumul tău de acum 20 de ani şi câte un fir de păi bălai rătăcit depăşeau sfera oricărei metamorfoze.Uneori, atingând paginile aveam senzaţia că mai am puţin şi-ţi simt amprentele.Dar însăşi sufletul tău era o amprentă puternic impregnată în tot ceea ce trupul atingea.
Neaua ne răvăşea, ne răsfrângea în cochilii, iar noi ne făceam mici,în palatele noastre.Ne reparam crisalida şi sălăjluiam în oniric până la răsăritul soarelui când alergam iarăşi "În căutarea timpului pierdut".Eram chiar acolo, pe urmele lui Gavrilescu, sorbeam din amarul geniului eminescian, ne îngropam gândurile în salcâmul lui Moromete.
Dionis, Arghezi, Tla, Voiculescu, mai ştii?"Fals tratat de vânătoare" şi interminabilele cărţi de critică, cronicarii şi ezitările lor inocente, dar mai ales Cărtărescu, cu Rem şi cu poeziile lui şi întâi fulgi de nea în părul tău" Iarna cu tine/navigând la braţ printre sclipiri de fulgi şi vitrine".
Stăteam cufundate în mituri şi versete biblice; te auzeam vorbind ca prin vis şi nu ştiam dacă voi putea duce cu mine atâta chimeric ş-atâta nemurire cât cuprindeam în prezenţa ta. Schopenhauer şi a noastră voinţă, Ioana M.Petrescu şi jocurile argheziene,artistul ce-şi smulge bucăţi din trup de dragul unei ars poetica, serile infinite la biblioteca judeţeană, cufundate în fum şi cafele,în eros şi zeci de cărţi. Doamne, câtă nemurire putea să fie în apusurile ălea!
Citeam odată împreună din "Ultima noapte de dragoste". Eu eram Gheorghidiu şi tu Ela; intrasem atât de tare în rol încât aproape mai aveam puţin şi zbieram la tine.Toţi ceilalţi dispăruseră sau poate că nici nu existaseră vreodată. Eram numai noi 2 şi "Asta-i rochia albastră" fragmentată deasupra unor pagini cafenii. Aveam un veritabil monolog, în care-mi refulam toată gelozia, toate frustările: ,,Rezemată de noi doi, nevastă mea era de o bună voie primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva  în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el stătea aşa”.  Pe atunci nu înţelegeam, dar fragmentul aceasta descria exact relaţia noastră, veşnic cuprinsă între bariere,umbrită de gelozia mea pe care-mi plăcea să o hrănesc constant, ca pe un membru, o prelungire a trupului meu, care îmi era indispensabilă şi fără de care nu mă simţeam completă.Cu toate că am îndepărtat de zeci de ori praful de pe chipul Madonei mele, nu am reuşit să ajung la acel substrat arhaic. A. este Madona mea carnală, cu reminiscenţe afrodisiace şi picioarele înfipte în purgatoriu. A. este tabloul meu victorian, cu pielea albă şi trup voluptos, cu o putere fantastică de a converti orice privitor.
      Am fost mereu de acord cu replica lui Gheorghidiu "Ce-i care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Şi cum aş fi putut să nu fiu? Luând desigur sintagma în sens strict metaforic, aceasta este aplicabilă iubirilor terminate sau celor care sunt pe cale sau nu să se sfârşească. Trebuie să-l ucidem pe cel din noi, pentru a-l uita,sau trebuie să-l ucidem tocmai pentru că iubim la nebunie privilegiul de a ne da viaţa pentru a-l reînvia. Apă "vie" şi apă"moartă", o fântână întunecată, mii de surperstiţii, şi tot atâtea mere otrăvite. Din care pom ar fi mai bine să mâncăm? care Rai ne va adăposti cel dintâi? sau care bârnă a purgatoriului ne va purta desăvârşirea?

Pe când prada era vânătorul

Femeile pe care le-am iubit nu au fost niciodată perfecte.Acele mici cusururi, personalităţile puternice,dominatoare, privirile înţepătoare,ironiile lor erau defecte şi deopotrivă doze de dependenţă pură.Cel mai mult îmi amintesc parfumul lor;eram odată într-un autobuz şi am simţit parfumul lui A. M-am întors nerăbdătoare, dornică să o identific în mulţime, în timp ce o bandă întreagă de amintiri şi senzaţii se desfăşurau în faţa pupilelor mele.Adevărul e că simt o repulsie inexplicabilă şi o oarecare gelozie când o altă femeie poartă parfumul pe care eu îl asociez doar unei singure persoane.

Toată viaţa mea mi-a plăcut acelaşi tip de femeie, pe care n-am contenit să-l caut mereu şi mereu în altă străină pe care o întâlneam.Era aceea fiinţă care mă domina şi căreia nu-i plăcea să fie dominată; desigur tot farmecul stătea tocmai în jocul ăsta, al seducţiei, în care refuzam să-mi asum alt rol decât cel al vânătorului.Prada mea devenea atunci brusc, fragilă şi de aici încolo începe drama. Cu cât o simţeam mai vulnerabilă în palmele mele, cu cât cădea mai mult de pe piedestalul pe care o înălţasem cu atât mă îndrăgosteam mai mult de ea. Odată, m-a întrebat un bun prieten, orgolios din fire şi preocupat de analizarea Evei, cum de sunt atrasă doar de un sigur tip de femeie.I-am răspuns doar atât"cât de angelică ai vedea-o pe cea de lângă mine?".

Cele mai minunate nu se încadrau în tiparul corpului perfect; n-aş fi putut să iubesc vreodată o femeie prea slabă, osoasă, cu faţa ascuţită, mă traumatiza la propriu numai gândul la aşa ceva. Formele mă fascinau, aproape că mi-aş fi dorit să mă epuizez acolo, între sânii ei, lângă coapsele ei cu fiinţa îngropată în trupul ei, până când aş fi simţit că mă contopesc de ea, că am încetat pur şi simplu să exist şi că de abia atunci începeam să respir prin porii ei, să simt adierea vântului prin bulclele ei blonde, aerul plămânilor ei, atingerea pe care fiecare centimetru din ea o resimţea. Dantura lui A. nu e perfectă, ceea ce mie mi se pare de-a dreptul adorabil, tot aşa cum mi se pare şi vocea ei când este răcită.Simt o nevoie inexplicabilă să-mi îndrept un fel de afecţiune maternă faţă de ea.Mi-ar plăcea să o simt aşa răcită şi vulnerabilă în braţele mele, să mă amuz de fragilitatea ei ca de trăsnaia unui copil mic, să o înfăşor în zeci de pături şi de îmbrăţişări şi să-i fac tot atâtea ceaiuri.

    Dintotdeauna am fost fascinată de corpul femeilor, îmi plăcea să le privesc aranjându-şi uşor dresurile, fardându-se, ador să le aud tocurile deasupra unor podele translucide, să le simt cum calcă înţepat, cum îţi afirmă feminitatea şi independenţa.Cu toate acestea, femeia pe care o iubesc cel mai mult nu se machiază, de abia dacă pot să-i întrezăresc o vagă urmă de rimel şi ruj roz pe buze.

Nuditatea chipului ei e ceva fascinant ce parcă-mi spune:"Priveşte-mă, nu am nevoie de nici un măr pentru a converti tot Raiul!".

Mă sperie gândul că există astfel de femei, dar mai ales sunt de-a dreptul terifiată că există una ca ea, înţepată, reală,seducătoare şi ironică.Dar,ce farmec ar mai avea antrenamentul vânătorului fără jocurile pradei?

Deşi, uneori nu ştiu cine pe cine vânează, ca şi cum în acest simulacru, erosul şi războiul, viaţa şi moartea, prada şi vânătorul, păcatul, sunt unul şi acelaşi lucru.

Neant

Se aştern tăceri abrupte în jurul nostru

dar iubita mea ştie că al ei chip îngândurat

poate îngenunchea popoare.

Privesc cu groază şi cu dragoste

războiul ce se poartă dincolo de privirea ei

întrebându-mă dacă-i voi fi prizonier ori rege

demiurg ori muritor.

Aştept un răgaz care să-mi şteargă din otrava 

culeasă de pe buzele ei;

o uitare adâncă, care să mă mistuiască într-un neant

atât de îndepărtat, încât nici măcar paradisul din zâmbetul ei

să nu-l poată cuprinde.

 

"When I saw you I fell in love, and you smiled because you knew."  (Shakespeare)

Pe chipul ei se aşterne timpul

     Îmi spui că trupurile noastre nu sunt veşnice...

dar cine ştie până unde poate ajunge eternitatea

când sufletul neprihănit de patimi sălăjluieşte întru perfecţiune?

Te aud răzând, strigând să uit de tine,

să mă ridic curajoasă din letargie.

"Cât ai putea să mai înduri?"

Te vedeam acum o lună, întâia oară parcă

cu chipul afundat în gânduri, caldă şi zâmbitoare

şi mă cutremuram privindu-ţi ochii şi buzele

parcă dornice să se scufunde în platitudine.

Iubita mea îmbătrâneşte...

încă puţin şi rujul i se va usca încet pe buze

iar ochii îşi vor pierde din strălucire,

un ceas doar, şi ridurile vor înflori deasupra chipului ei

asemenea unor trandafiri seducători dar neculeşi de nimeni.

Mă voi teme atunci să-i ating

căci spinii căzuţi în urma palmelor mele

ar putea mă înrobească şi mai mult decât o fac acum.

Poţi iubi pe cineva şi când se schimbă?

Când timpul se aşterne nemilos asupra sa,

îl poţi iubi oare la fel şi când nu va mai exista frumuseţea

şi sângele viu de odinioară?

te poţi oare reîndrăgosti de ea la nesfârşit 

când îţi apare ca o altă persoană?

vei fi capabil să o iubeşti cu toate răbufnirile, toate ticurile

şi toate lacrimile ei?

vei fi capabil oare să-i iubeşti schimbarea?

Ferice de cel care iubeşte fără să fie prizonier,

de cel care nu e orb

Ferice de cel ce şi-a aruncat cătuşele şi a pornit singur pe drum

fără să ţină de mână umbra celuilalt.

Zodia Cancerului

    

      

      Te iubeam cu fiecare pas pe care-l făceam, te uram mai mult cu fiecare secundă, imi erai indispensabilă şi nu voiam să mă dezlipesc de tine. În definitiv ce scriitor şi-ar fi părăsit muza? Era alinare,izbândă şi război în privirea ta, dar mai ales era nemurire; era acolo un fel de certitudine a existenţei mele.Cum aş fi putut să concep oraşul fără tine, când fiecare ungher era o proiecţie a eului tău? Tu erai peste tot, până şi în apusul soarelui, erai în stele, te priveam pe geamul balconului şi aproape că-ţi puteam simţi respiraţia. Ne despărţea un cartier şi o întreagă lume. Simţeam că ţările se multiplică în jurul meu construind fortăreţe imbatabile.Dar cum aş fi putut să ajung eu oare la tine, când cea mai puternică zidire erai însăşi tu?

Cum aş fi putut să-ţi dărâm rând pe rând zidurile, fără să te rănesc, fără să te preschimb în efemer, cum aş fi putut să te simt pe de-a-ntregul?

Ştiu că nu eşti tu cea care-mi apari zilnic, ştiu că cineva locuieşte acolo, dincolo de tine,prea timid sau poate prea falnic să iasă la lumină.Dar eu...aş fi distrus toţi luceferii dacă aş fi ştiut unde să te găsesc, dacă aş fi bănuit prezenţa ta dincolo de platitudinea întunericului.

Te iubeam...şi cum aş fi putut să n-o fac?

O să arunc odată o stâncă peste palatul tău şi nu-mi pasă ce va fi cu tine, atâta timp cât voi ucide toţi demonii, aruncând seninătate peste veninul şi ironia din sufletul tău, strângându-ţi în palmă dorul zilelor mele fără tine.

Să cugetăm,zic!

       Aş fi vrut ca toată lumea să se oprească pe loc măcar pentru câteva secunde. Fierbea în mine o dorinţă inimaginabilă de a vorbi, de a ţipa mai exact. Voiam cu tot dinadinsul să mă fac remarcată,iar  viitorul, slujba, studiile, familia, toate acestea păleau în faţa conceptiilor mele măreţe, căci în fapt din asta mă hrăneam. Oricât aş fi evitat sucurile acidulate, chimicalele şi ţigările, nimic nu mă hrănea mai bine decât starea interioară care orice ar spune alţii, este cel mai greu de mulţumit.Nu am ajuns de câteva luni la o satisfacţie supremă şi asta mă face să mă simt de parcă aş fi irosit ani întregi. Gândesc mult,dar fără o finalitate. Totul începe ca printr-o explozie ca şi cum o tonă de dinamită s-ar fi adunat acolo doar pentru a mă face să mă izbesc de cer şi apoi de pământ şi tot aşa. Nimic nu e constant în viaţa mea şi chiar mi-aş dori să fie, adică fac eforturi disperate în acest sens. Cel mai greu e cum spuneam să treci de psihic, să te dezrădăcinezi de tot ce te ţine aţintit de sol şi nu te lasă să evoluezi. Cum ai putea însă să nu-ţi retrăieşti continuu amintirile ca şi cum viaţa ar fi făcută doar dintr-o rememorare absurdă a trecutului cu încadrarea cotidiană a noilor evenimente? Să laşi totul şi să respiri în cotidian, să uiţi de plămânii altora şi să îi foloseşti pe ai tăi, să te reîncarnezi în gândurile lor dar fără să le părăseşti pe ale tale. Nu-mi explic cum să evoluezi tu, trăind prin alţii,mai ales dacă sunt vii. E foarte important acest aspect al "viilor", căci un corp mort nu te poate face să te întorci din drum,nu te poate prinde de mână şi să-ţi spună "rămâi". Ceva ce numai există, oricât de infricoşătoare şi dureroasă ar fi amintirea lui rămâne totuşi ceva ce nu există. Să faci abstracţie de tot, să trăieşti pentru azi, să nu te abaţi de la nimic şi mai ales să munceşti ca şi cum asta ar fi ultima zi a vieţii tale. Toţi suntem foarte buni la cuvinte, nu-i aşa? Practica...ei bine practica rămâne încă ceva abstract, ceva ce putem însuşi fără urmă de îndoială geniilor.

Freamătă în mine eul şi continentele pe care nu le-am văzut încă. Uneori mă simt ca o grămadă de boabe de piper gata să fie sfărâmate, pentru a da gust mâncării. Dar oare asta e cu adevărat unica lor menire? N-ar putea să fie ele plantate şi culese la nesfârşit până când ar plămădii o serie de boabe perfecte?

De ce boabe de piper? Pentru că pe mine mă macină dragostea, o simt ca pe o fiară ce mânâncă neîncetat din mine, sfâşiindu-mi organele, gândurile, nevrozele, lăsându-mă epuizată de iluzii, de negativism.

        Alunecând în vid vreau să mă epuizez într-o prezenţă reală, dar eu sunt acolo şi nu reuşesc să o prind. Dragostea mă devorează şi aş vrea să o îndrept spre cineva, dar toată lumea e plecată. Culmea,porţile lor sunt mereu deschise...de ce-şi lasă oamenii porţile deschise dacă sunt plecaţi? Nu ştiu ei oare că oricând poate intra cineva şi să le răpească eul? să le cotrobăiască prin amintiri, şi la întoarcere să găsească atâta dezordine încât să nu ştie nici cine mai sunt?! Şi totuşi de ce-şi lasă oamenii porţile deschise, dacă oricum eul lor va fi răpit?