Te iubeam cu fiecare pas pe care-l făceam, te uram mai mult cu fiecare secundă, imi erai indispensabilă şi nu voiam să mă dezlipesc de tine. În definitiv ce scriitor şi-ar fi părăsit muza? Era alinare,izbândă şi război în privirea ta, dar mai ales era nemurire; era acolo un fel de certitudine a existenţei mele.Cum aş fi putut să concep oraşul fără tine, când fiecare ungher era o proiecţie a eului tău? Tu erai peste tot, până şi în apusul soarelui, erai în stele, te priveam pe geamul balconului şi aproape că-ţi puteam simţi respiraţia. Ne despărţea un cartier şi o întreagă lume. Simţeam că ţările se multiplică în jurul meu construind fortăreţe imbatabile.Dar cum aş fi putut să ajung eu oare la tine, când cea mai puternică zidire erai însăşi tu?
Cum aş fi putut să-ţi dărâm rând pe rând zidurile, fără să te rănesc, fără să te preschimb în efemer, cum aş fi putut să te simt pe de-a-ntregul?
Ştiu că nu eşti tu cea care-mi apari zilnic, ştiu că cineva locuieşte acolo, dincolo de tine,prea timid sau poate prea falnic să iasă la lumină.Dar eu...aş fi distrus toţi luceferii dacă aş fi ştiut unde să te găsesc, dacă aş fi bănuit prezenţa ta dincolo de platitudinea întunericului.
Te iubeam...şi cum aş fi putut să n-o fac?
O să arunc odată o stâncă peste palatul tău şi nu-mi pasă ce va fi cu tine, atâta timp cât voi ucide toţi demonii, aruncând seninătate peste veninul şi ironia din sufletul tău, strângându-ţi în palmă dorul zilelor mele fără tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu