04.02.2014

Pe chipul ei se aşterne timpul





     Îmi spui că trupurile noastre nu sunt veşnice...
dar cine ştie până unde poate ajunge eternitatea
când sufletul neprihănit de patimi sălăjluieşte întru perfecţiune?
Te aud răzând, strigând să uit de tine,
să mă ridic curajoasă din letargie.
"Cât ai putea să mai înduri?"

Te vedeam acum o lună, întâia oară parcă
cu chipul afundat în gânduri, caldă şi zâmbitoare
şi mă cutremuram privindu-ţi ochii şi buzele
parcă dornice să se scufunde în platitudine.
Iubita mea îmbătrâneşte...
încă puţin şi rujul i se va usca încet pe buze
iar ochii îşi vor pierde din strălucire,
un ceas doar, şi ridurile vor înflori deasupra chipului ei
asemenea unor trandafiri seducători dar neculeşi de nimeni.
Mă voi teme atunci să-i ating
căci spinii căzuţi în urma palmelor mele
ar putea mă înrobească şi mai mult decât o fac acum.

Poţi iubi pe cineva şi când se schimbă?
Când timpul se aşterne nemilos asupra sa,
îl poţi iubi oare la fel şi când nu va mai exista frumuseţea
şi sângele viu de odinioară?
te poţi oare reîndrăgosti de ea la nesfârşit 
când îţi apare ca o altă persoană?
vei fi capabil să o iubeşti cu toate răbufnirile, toate ticurile
şi toate lacrimile ei?
vei fi capabil oare să-i iubeşti schimbarea?

Ferice de cel care iubeşte fără să fie prizonier,
de cel care nu e orb
Ferice de cel ce şi-a aruncat cătuşele şi a pornit singur pe drum
fără să ţină de mână umbra celuilalt.

Niciun comentariu: