Aş fi vrut ca toată lumea să se oprească pe loc măcar pentru câteva secunde. Fierbea în mine o dorinţă inimaginabilă de a vorbi, de a ţipa mai exact. Voiam cu tot dinadinsul să mă fac remarcată,iar viitorul, slujba, studiile, familia, toate acestea păleau în faţa conceptiilor mele măreţe, căci în fapt din asta mă hrăneam. Oricât aş fi evitat sucurile acidulate, chimicalele şi ţigările, nimic nu mă hrănea mai bine decât starea interioară care orice ar spune alţii, este cel mai greu de mulţumit.Nu am ajuns de câteva luni la o satisfacţie supremă şi asta mă face să mă simt de parcă aş fi irosit ani întregi. Gândesc mult,dar fără o finalitate. Totul începe ca printr-o explozie ca şi cum o tonă de dinamită s-ar fi adunat acolo doar pentru a mă face să mă izbesc de cer şi apoi de pământ şi tot aşa. Nimic nu e constant în viaţa mea şi chiar mi-aş dori să fie, adică fac eforturi disperate în acest sens. Cel mai greu e cum spuneam să treci de psihic, să te dezrădăcinezi de tot ce te ţine aţintit de sol şi nu te lasă să evoluezi. Cum ai putea însă să nu-ţi retrăieşti continuu amintirile ca şi cum viaţa ar fi făcută doar dintr-o rememorare absurdă a trecutului cu încadrarea cotidiană a noilor evenimente? Să laşi totul şi să respiri în cotidian, să uiţi de plămânii altora şi să îi foloseşti pe ai tăi, să te reîncarnezi în gândurile lor dar fără să le părăseşti pe ale tale. Nu-mi explic cum să evoluezi tu, trăind prin alţii,mai ales dacă sunt vii. E foarte important acest aspect al "viilor", căci un corp mort nu te poate face să te întorci din drum,nu te poate prinde de mână şi să-ţi spună "rămâi". Ceva ce numai există, oricât de infricoşătoare şi dureroasă ar fi amintirea lui rămâne totuşi ceva ce nu există. Să faci abstracţie de tot, să trăieşti pentru azi, să nu te abaţi de la nimic şi mai ales să munceşti ca şi cum asta ar fi ultima zi a vieţii tale. Toţi suntem foarte buni la cuvinte, nu-i aşa? Practica...ei bine practica rămâne încă ceva abstract, ceva ce putem însuşi fără urmă de îndoială geniilor.
Freamătă în mine eul şi continentele pe care nu le-am văzut încă. Uneori mă simt ca o grămadă de boabe de piper gata să fie sfărâmate, pentru a da gust mâncării. Dar oare asta e cu adevărat unica lor menire? N-ar putea să fie ele plantate şi culese la nesfârşit până când ar plămădii o serie de boabe perfecte?
De ce boabe de piper? Pentru că pe mine mă macină dragostea, o simt ca pe o fiară ce mânâncă neîncetat din mine, sfâşiindu-mi organele, gândurile, nevrozele, lăsându-mă epuizată de iluzii, de negativism.
Alunecând în vid vreau să mă epuizez într-o prezenţă reală, dar eu sunt acolo şi nu reuşesc să o prind. Dragostea mă devorează şi aş vrea să o îndrept spre cineva, dar toată lumea e plecată. Culmea,porţile lor sunt mereu deschise...de ce-şi lasă oamenii porţile deschise dacă sunt plecaţi? Nu ştiu ei oare că oricând poate intra cineva şi să le răpească eul? să le cotrobăiască prin amintiri, şi la întoarcere să găsească atâta dezordine încât să nu ştie nici cine mai sunt?! Şi totuşi de ce-şi lasă oamenii porţile deschise, dacă oricum eul lor va fi răpit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu