"Sunt cazuri cand expertii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renasterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar."
Cele mai frumoase amintiri cu tine se pierd pe fundalul lui Damien Rice. Îmbrăcată mereu cu acelaşi pulover galben,împletit, te ascultam şi-mi păreai din altă lume, vorbindu-mi de Proust,Husserl, Cărtărescu.Simţeam că avem un cuplu al nostru, care înfruntă nestingherit paloarea secolelor; îţi simteam cuvintele spărgându-mi crisalida,în timp ce-mi găseam eliberarea în vocea ta fermă.
Îţi strângeam tare mâna dreaptă, de teamă să nu mă pierd pe undeva pe drum, într-o alegorie platonică a Şeherezadei.Alergam cu tine de mână prin apusuri, mă plimbam printre ruinele amintirilor tale şi-mi îngropam fruntea în gândurile tale. Eram atât de prezentă acolo, în acele pagini despre care vorbeai încât uneori uitam că mai exist.
Când venea toamna, ne plimbam prin "pădurea narativă" a lui Umberto Eco, alergând deasupra potecilor zgrunţuroase, printre liene şi frunze, înfruntând purgatorii.
Faptul că uneori îmi împrumutai dintre cărţile tale vechi, mi se părea ca un fel de armistiţiu tacit al unui cuplu imaginar. Aveam senzaţia că răsfoindu-le trăiam tot ce-am pierdut din tine până să te cunosc: copilăria, adolescenţa, studenţia. Era ca şi cum parfumul anilor tăi s-ar fi închis acolo aşteptându-mă.
Răsfoiam"Moartea şi timpul" de Levinas, observându-ţi însemnările haotice, fragmentele de gânduri încadrate în cerneală neagră; până şi semnătura de pe prima pagină îmi părea aproape un lucru sacru, fragil. În acea intimitate profundă a cărţilor, parfumul tău de acum 20 de ani şi câte un fir de păi bălai rătăcit depăşeau sfera oricărei metamorfoze.Uneori, atingând paginile aveam senzaţia că mai am puţin şi-ţi simt amprentele.Dar însăşi sufletul tău era o amprentă puternic impregnată în tot ceea ce trupul atingea.
Neaua ne răvăşea, ne răsfrângea în cochilii, iar noi ne făceam mici,în palatele noastre.Ne reparam crisalida şi sălăjluiam în oniric până la răsăritul soarelui când alergam iarăşi "În căutarea timpului pierdut".Eram chiar acolo, pe urmele lui Gavrilescu, sorbeam din amarul geniului eminescian, ne îngropam gândurile în salcâmul lui Moromete.
Dionis, Arghezi, Tla, Voiculescu, mai ştii?"Fals tratat de vânătoare" şi interminabilele cărţi de critică, cronicarii şi ezitările lor inocente, dar mai ales Cărtărescu, cu Rem şi cu poeziile lui şi întâi fulgi de nea în părul tău" Iarna cu tine/navigând la braţ printre sclipiri de fulgi şi vitrine".
Stăteam cufundate în mituri şi versete biblice; te auzeam vorbind ca prin vis şi nu ştiam dacă voi putea duce cu mine atâta chimeric ş-atâta nemurire cât cuprindeam în prezenţa ta. Schopenhauer şi a noastră voinţă, Ioana M.Petrescu şi jocurile argheziene,artistul ce-şi smulge bucăţi din trup de dragul unei ars poetica, serile infinite la biblioteca judeţeană, cufundate în fum şi cafele,în eros şi zeci de cărţi. Doamne, câtă nemurire putea să fie în apusurile ălea!
Citeam odată împreună din "Ultima noapte de dragoste". Eu eram Gheorghidiu şi tu Ela; intrasem atât de tare în rol încât aproape mai aveam puţin şi zbieram la tine.Toţi ceilalţi dispăruseră sau poate că nici nu existaseră vreodată. Eram numai noi 2 şi "Asta-i rochia albastră" fragmentată deasupra unor pagini cafenii. Aveam un veritabil monolog, în care-mi refulam toată gelozia, toate frustările: ,,Rezemată de noi doi, nevastă mea era de o bună voie primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el stătea aşa”. Pe atunci nu înţelegeam, dar fragmentul aceasta descria exact relaţia noastră, veşnic cuprinsă între bariere,umbrită de gelozia mea pe care-mi plăcea să o hrănesc constant, ca pe un membru, o prelungire a trupului meu, care îmi era indispensabilă şi fără de care nu mă simţeam completă.Cu toate că am îndepărtat de zeci de ori praful de pe chipul Madonei mele, nu am reuşit să ajung la acel substrat arhaic. A. este Madona mea carnală, cu reminiscenţe afrodisiace şi picioarele înfipte în purgatoriu. A. este tabloul meu victorian, cu pielea albă şi trup voluptos, cu o putere fantastică de a converti orice privitor.
Am fost mereu de acord cu replica lui Gheorghidiu "Ce-i care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Şi cum aş fi putut să nu fiu? Luând desigur sintagma în sens strict metaforic, aceasta este aplicabilă iubirilor terminate sau celor care sunt pe cale sau nu să se sfârşească. Trebuie să-l ucidem pe cel din noi, pentru a-l uita,sau trebuie să-l ucidem tocmai pentru că iubim la nebunie privilegiul de a ne da viaţa pentru a-l reînvia. Apă "vie" şi apă"moartă", o fântână întunecată, mii de surperstiţii, şi tot atâtea mere otrăvite. Din care pom ar fi mai bine să mâncăm? care Rai ne va adăposti cel dintâi? sau care bârnă a purgatoriului ne va purta desăvârşirea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu