06.02.2014

Pe când prada era vânătorul





Femeile pe care le-am iubit nu au fost niciodată perfecte.Acele mici cusururi, personalităţile puternice,dominatoare, privirile înţepătoare,ironiile lor erau defecte şi deopotrivă doze de dependenţă pură.Cel mai mult îmi amintesc parfumul lor;eram odată într-un autobuz şi am simţit parfumul lui A. M-am întors nerăbdătoare, dornică să o identific în mulţime, în timp ce o bandă întreagă de amintiri şi senzaţii se desfăşurau în faţa pupilelor mele.Adevărul e că simt o repulsie inexplicabilă şi o oarecare gelozie când o altă femeie poartă parfumul pe care eu îl asociez doar unei singure persoane.
Toată viaţa mea mi-a plăcut acelaşi tip de femeie, pe care n-am contenit să-l caut mereu şi mereu în altă străină pe care o întâlneam.Era aceea fiinţă care mă domina şi căreia nu-i plăcea să fie dominată; desigur tot farmecul stătea tocmai în jocul ăsta, al seducţiei, în care refuzam să-mi asum alt rol decât cel al vânătorului.Prada mea devenea atunci brusc, fragilă şi de aici încolo începe drama. Cu cât o simţeam mai vulnerabilă în palmele mele, cu cât cădea mai mult de pe piedestalul pe care o înălţasem cu atât mă îndrăgosteam mai mult de ea. Odată, m-a întrebat un bun prieten, orgolios din fire şi preocupat de analizarea Evei, cum de sunt atrasă doar de un sigur tip de femeie.I-am răspuns doar atât"cât de angelică ai vedea-o pe cea de lângă mine?".
Cele mai minunate nu se încadrau în tiparul corpului perfect; n-aş fi putut să iubesc vreodată o femeie prea slabă, osoasă, cu faţa ascuţită, mă traumatiza la propriu numai gândul la aşa ceva. Formele mă fascinau, aproape că mi-aş fi dorit să mă epuizez acolo, între sânii ei, lângă coapsele ei cu fiinţa îngropată în trupul ei, până când aş fi simţit că mă contopesc de ea, că am încetat pur şi simplu să exist şi că de abia atunci începeam să respir prin porii ei, să simt adierea vântului prin bulclele ei blonde, aerul plămânilor ei, atingerea pe care fiecare centimetru din ea o resimţea. Dantura lui A. nu e perfectă, ceea ce mie mi se pare de-a dreptul adorabil, tot aşa cum mi se pare şi vocea ei când este răcită.Simt o nevoie inexplicabilă să-mi îndrept un fel de afecţiune maternă faţă de ea.Mi-ar plăcea să o simt aşa răcită şi vulnerabilă în braţele mele, să mă amuz de fragilitatea ei ca de trăsnaia unui copil mic, să o înfăşor în zeci de pături şi de îmbrăţişări şi să-i fac tot atâtea ceaiuri.
    Dintotdeauna am fost fascinată de corpul femeilor, îmi plăcea să le privesc aranjându-şi uşor dresurile, fardându-se, ador să le aud tocurile deasupra unor podele translucide, să le simt cum calcă înţepat, cum îţi afirmă feminitatea şi independenţa.Cu toate acestea, femeia pe care o iubesc cel mai mult nu se machiază, de abia dacă pot să-i întrezăresc o vagă urmă de rimel şi ruj roz pe buze.
Nuditatea chipului ei e ceva fascinant ce parcă-mi spune:"Priveşte-mă, nu am nevoie de nici un măr pentru a converti tot Raiul!".
Mă sperie gândul că există astfel de femei, dar mai ales sunt de-a dreptul terifiată că există una ca ea, înţepată, reală,seducătoare şi ironică.Dar,ce farmec ar mai avea antrenamentul vânătorului fără jocurile pradei?
Deşi, uneori nu ştiu cine pe cine vânează, ca şi cum în acest simulacru, erosul şi războiul, viaţa şi moartea, prada şi vânătorul, păcatul, sunt unul şi acelaşi lucru.

Niciun comentariu: