Mă bucur în fiecare dimineaţă de iluzia confortului
de a mă fi aflat la graniţa cu o lume paşnică
în care toate chipurile pe care le visăm noaptea
se nasc a doua zi dimineaţă în realitatea noastră.
Şi uite aşa îmi iau periuţa de dinţi
şi îmi clătesc apoi ochii şi sorb cu sete din cafeaua tonomatului
gândindu-mă că de acum dimineţile mele sunt ale tale
iar zilele numai sunt de mult ce au fost.
Şi te trăiesc şi mă trăieşti, şi în legănarea asta fantastică
nopţile alunecă uşor între noi două.
Încercăm să tragem de timp, să-l lungim cumva
prin îmbrăţişări prelungi
tone de sms-uri matinale ori târzii, prin certuri
şi săruturi virtuale,
dar de fapt timpul este cel care ne păcăleşte pe noi
fâcându-ne să ne credem nemuritori prin iubire.
Cu toate astea, dimineţile mele miros puternic a flori de tei
şi a ploaie măruntă de vară;
dimineţile mele nu au nici timp şi nici chip:
sunt doar amorţeala numelui tău căzut
între două bătăi de inimă .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu