Harap-Alb

M-am născut prea târziu pentru viaţa asta;
armele mi le-am găsit ruginite
iar iarba răsuna veşted în urma paşilor mei.
Cerul mă privea palid din înălţimea veşmintelor sale
iar eu îmi culegeam timid ultimile amintiri de nenăscut.
Adevărul e că nu cutezam să mă arunc din barca
ce sprijinea cele două lumi.
Trebuia să sfâşii placenta pentru a mă naşte
de-adevăratelea
dar braţele îmi erau blocate în jurul trupului
iar deasupra mea stăruia o lumină molatecă de mai.
Când am spart crisalida,fluturele s-a transformat
înapoi în omidă
regnul a regresat în el însuşi,iar braţele-mi erau în continuare
incompatibile cu umanitatea.
Stând încenuncheată în mijlocul furtunii ce se purta în afara mea
mă întrebam dacă plămânii mei respiră de teama morţii
sau de înfrigurarea confruntării cu orice fiinţă vie.
Însetată am luat o ultimă gură de aer,
Mi-am ridicat privirea spre cer şi i-am strigat
"Te rog,
Redă-mă pe mine, mie însumi"

Seppuku

Stau lângă blocul tău optzecist
privind cu jind şi tăcere spre balconul tău.
cu ochii plecaţi spre pământul bătătorit,
îmi duc resemnată mâna stângă către inimă
în timp ce tălpile mele ard deja în flăcările iadului.
Calc deasupra mormintelor de marmură
şi-mi simt firea rece asemenea ei,
iar sinele secătuit de viaţă şi de scop.
Dar care-i oare rostul acestor zbuciumări
şi nopţi fără de odihnă şi fără de stare
când stâncile s-au prăbuşit spre ultima crăpătură din zid
care-ţi mai lumina privirea?
De ce să cugeţi şi să umbli "ne" om pe străziile pustiite
de duhuri,când toată paza fiinţei tale
se află poate în altă parte
iar tu o cauţi cu înfrigurare şi rătăcire în braţele unor fantome?
Ai putea cu un singur gest să-ţi înfingi pumnalul în inimă
şi odată cu sângele să-ţi laşi eul să curgă...
Dar ce te faci dacă el se va întoarce
şi-ţi va cutremura conştiinţa?
Murim dar ştim noi oare
dacă ne mai întâlnim sau nu cu cei care am fost?
dacă undeva,dincolo,ne aşteaptă toate vieţile care ne-au trăit vreodată
şi braţele oamenilor pe care ne-am odihnit sufletele?
M-am aşezat în mormântul din mijlocul lumii
deasupra unui covor de flori şi iarbă, încununat cu rouă
ş-am aşteptat cu înfrigurare prezentul care numai venea,
"doar să nu uit că sunt muritor" mi-am zis
ş-atunci toate stelele şi-au lepădat lumina.

Bună!Ce mai faci?Pa!

Să te îmbrăţişez până numai rămâne din tine

nici embrionul care-ai fost,

până când praful se aşterne

deasupra rămăşiţelor tale microscopice

şi viermii-şi fac altar

în amintirile tale.

Străbat galaxiile ce se leagă

între genele tale;

îţi absorb seva şi te las secătuită

de tine.

Muşc lacom din carnea buzelor tale

şi te privesc cu atâta însetare

încât mă înnec în propriul meu suflet;

dar tu eşti atât de naivă

oare nu ştii că diavolul pare întotdeauna înger?

Ochi

Pielea-ţi este atât de albă
încât jur că ar putea să-mi ia secole
să umblu printre atâtea troiene
pentru a străbate colinele formate uşor de coapsele tale.

Vulnerabilitatea ta mă înspăimântă,
aşa că în fiecare noapte când tu dormi
măresc zidurile cetăţii
pentru ca nici un om de rând
să nu te ştie aşa cum te ştiu eu.

Ceilalţi se uită înspăimântaţi la curtea mea;
în curând pereţii ăştia o să răstoarne toate planetele
iar noi o să ne ducem veacul pe constelaţii
printre pânză şi stele,
vom auzi strigăte de ajutor
ale ego-urilor care se înneacă.
Unul câte unul
şi peste foarte puţin timp
vom domnii peste mormântul umanităţii.

Sunt egoistă şi o ştiu,
dar cum aş putea să las o dragoste ca asta
într-o pădure plină de vânători?

Sorb din cafea şi te sorb şi pe tine,
privirea mea numai este demult un armistiţiu tacit
şi tare mi-e teamă că o să mă cufund irevocabil
în moliciunea irusului tău sferic-albăstrui.

Respiraţie

Mă cufund în liniştea ta

atât de adânc încât aproape-mi aud sângele

zvâcnindu-mi prin trup

asemenea unor valuri ce lovesc la nesfârşit

aceeaşi stângă.

Anii mei mă strigă din urmă,

mă cheamă cu tinereţea şi toate florile vieţii

pe care nu le-am cules încă,

dar eu stau împietrită pe acelaşi peron

aşteptând draga mea, să vină cutremurul

ce mă va purta

în braţele tale.

Mă chemi să mor acolo

la intervalul dintre tăcerile tale

legănându-mă de respiraţia ta nevrotică,

palpând raţiunea până la epuizare.

Pierdut în Bizantin

Am irisul pătat de privirea ta

şi genele mele stau încă lipite de umerii tăi;

cumva,printr-un mister al geneticii

pielea mea a început brusc

să-ţi poarte parfumul.

Mă aşez ca o hartă în faţa lumii

şi zeci de trecători aleargă deasupra venelor mele

dar numai un singur muritor

a reuşit să-mi intre pe sub piele

de parcă m-aş fi îmbrăcat cu fiinţa lui.

Îmi port părul în vânt

şi mă simt la fel de tânără precum ţărmul ăsta

pe care nu l-a pietrificat încă nici un val.

Povestiri în ramă

Acluofobia este teama patologică de întuneric.

Te văd ca pe o galerie plină de imagini interbelice,
obsesivă și împrăștiată.mă privești dintr-un colț
cu rochia albastră până-n pământ
și părul blond veșnic răvășit


Aș putea jura că ieri ai fost cu mine
și mi-am trecut.


Și lumea mă privește îngândurată, așteptând să arunc ghipsul. Eu le spun că mi-aș sfărâma crisalida de calcar dacă-aș avea una dar ei nu mă cred. Mi-am țesut o pânză în jurul casei mele; până acum a intrat doar o persoană și de atunci existența sa platonică este dată dispărută. N-am putut să-i răpesc altceva decât privirea și acum umblă oarbă prin lume, căci acelei priviri nu-i voi mai reda vreodată stăpâna.
Însă orice urmă de certitudine e la ea. Aseară am văzut o stea căzătoare ;ce legătura are asta cu Ana?
Păi nu știu dar mi-ar fi plăcut să o vadă și ea.

Pygmalion şi ploaia

 

Înterzăresc linia subţire de demarcaţie
ce uneşte toate iubirile prin care am trecut vreodată.
Fiecare-şi poartă parfumul şi temerile
şi un sărut răsfrântat sau nu pe obrazul celuilalt.




Nu ştiu încă dacă noi vânăm sau viaţa
ne vânează pe noi,
şi poate că de cele mai multe ori
respirăm prin îmbrăţişarea celuilalt
uitând că şi noi avem plămâni.

Astăzi mi-a amorţit privirea;
o simţeam pierdută în altă lume
şi mi-a fost frică să ies din casă
de teamă să nu mă împiedic în alergătura mea nostalgică
de trecători.


Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă
şi să constat că sunt un robot, programat să facă cafea
să doarmă şi să lucreze
fără teama ca într-o zi unica sa certitudine
să fie zâmbetul iubitei sale.

Până când un univers paralel îmi va adăposti
încărcatura metalică şi intangibilă,
nu pot decât să mă complac, tăcută şi împăcată
în jurul tău,
asumându-mi slăbiciunile şi umanitate
înfăşurată în cearceafuri,
înfruptându-mă cu încăpăţânare din seva tămăduitoare
a Erosului.