Seppuku

Stau lângă blocul tău optzecist
privind cu jind şi tăcere spre balconul tău.
cu ochii plecaţi spre pământul bătătorit,
îmi duc resemnată mâna stângă către inimă
în timp ce tălpile mele ard deja în flăcările iadului.
Calc deasupra mormintelor de marmură
şi-mi simt firea rece asemenea ei,
iar sinele secătuit de viaţă şi de scop.
Dar care-i oare rostul acestor zbuciumări
şi nopţi fără de odihnă şi fără de stare
când stâncile s-au prăbuşit spre ultima crăpătură din zid
care-ţi mai lumina privirea?
De ce să cugeţi şi să umbli "ne" om pe străziile pustiite
de duhuri,când toată paza fiinţei tale
se află poate în altă parte
iar tu o cauţi cu înfrigurare şi rătăcire în braţele unor fantome?
Ai putea cu un singur gest să-ţi înfingi pumnalul în inimă
şi odată cu sângele să-ţi laşi eul să curgă...
Dar ce te faci dacă el se va întoarce
şi-ţi va cutremura conştiinţa?
Murim dar ştim noi oare
dacă ne mai întâlnim sau nu cu cei care am fost?
dacă undeva,dincolo,ne aşteaptă toate vieţile care ne-au trăit vreodată
şi braţele oamenilor pe care ne-am odihnit sufletele?
M-am aşezat în mormântul din mijlocul lumii
deasupra unui covor de flori şi iarbă, încununat cu rouă
ş-am aşteptat cu înfrigurare prezentul care numai venea,
"doar să nu uit că sunt muritor" mi-am zis
ş-atunci toate stelele şi-au lepădat lumina.