Pielea-ţi este atât de albă
încât jur că ar putea să-mi ia secole
să umblu printre atâtea troiene
pentru a străbate colinele formate uşor de coapsele tale.
Vulnerabilitatea ta mă înspăimântă,
aşa că în fiecare noapte când tu dormi
măresc zidurile cetăţii
pentru ca nici un om de rând
să nu te ştie aşa cum te ştiu eu.
Ceilalţi se uită înspăimântaţi la curtea mea;
în curând pereţii ăştia o să răstoarne toate planetele
iar noi o să ne ducem veacul pe constelaţii
printre pânză şi stele,
vom auzi strigăte de ajutor
ale ego-urilor care se înneacă.
Unul câte unul
şi peste foarte puţin timp
vom domnii peste mormântul umanităţii.
Sunt egoistă şi o ştiu,
dar cum aş putea să las o dragoste ca asta
într-o pădure plină de vânători?
Sorb din cafea şi te sorb şi pe tine,
privirea mea numai este demult un armistiţiu tacit
şi tare mi-e teamă că o să mă cufund irevocabil
în moliciunea irusului tău sferic-albăstrui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu