Mă cufund în liniştea ta
atât de adânc
încât aproape-mi aud sângele
zvâcnindu-mi prin
trup
asemenea unor
valuri ce lovesc la nesfârşit
aceeaşi stângă.
Anii mei mă
strigă din urmă,
mă cheamă cu
tinereţea şi toate florile vieţii
pe care nu le-am
cules încă,
dar eu stau
împietrită pe acelaşi peron
aşteptând draga
mea, să vină cutremurul
ce mă va purta
în braţele tale.
Mă chemi să mor acolo
la intervalul dintre tăcerile tale
legănându-mă de respiraţia ta nevrotică,
palpând raţiunea până la epuizare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu