We don't celebrate love,we celebrate beer.We hate Valentine's day,and we believe in medicine.

Am să te uit

M-ai dus într-un loc inexistent şi m-ai lăsat să te iubesc, m-ai lăsat să cred.Am sfărâmat oamenii,gândurile şi religia şi am dansat cu tine printre nori.Simţeam că suntem croite din acelaşi material,rezistent la ploaie,lacrimi şi la vântul ce cutreierea pădurile şi străzile din jurul nostru.
Erai atât de mult ancorată în interiorul meu,încât vorbeam cu tine pe stradă,şi te vedeam in cărămizile antice ale clădirilor,în linia întreruptă de pe cer a avioanelor,în aburul cafelei,oriunde,in fiecare colţ,în fiecare om,cuvânt,iar eu eram euforică,fericită,şi nici o durere nu te putea atinge şi nu te putea fărâma acolo în interiorul meu.
Acum eşti încă lângă mine,şi ne vedem în fiecare zi,şi ştiu că de fapt tu nici n-ai plecat,dar...

Te văd mereu,dar Tu cea care erai,ai murit de mult.Iar eu n-am cum să te uit prea curând,pentru că ceva ce-ţi aparţine încă,circulă printre venele mele,îmi umple sufletul,îmi otrăveşte mintea şi mă face mereu să revin...la tine...

Benzină pentru brichete

Eu trăiesc încrustată în lumea mea,atât de departe de tine.Ştiu că nu pot să te uit,ştiu că n-ai cum să putrezeşti în mine precum o simplă amintire...ştiu că n-ai să mori niciodată,acolo înăuntrul meu,pentru că esenţa ta îmi domină sufletul..

Probabil că dacă m-ai fi iubit aşa cum aş fi vrut,aş fi înebunnit,aş fi început să alerg pe străzi,să beau tequila,să-ti scriu tot felul de chestii bizare...probabil că atunci mi-aş fi îngropat raţiunea şi mi-aş fi vândut sufletul şi te-aş fi iubit cu disperare,sânge şi lacrimi,mai presus de tot,chiar şi de spirit...

Ar fi venit un moment în care m-ai fi părăsit,în care te-ai fi săturat să mă înţelegi...în care ai fi renunţat pur şi simplu...însă eu n-aş fi obersvat,închipuindu-mi că e doar o rătăcire fizică,căutătoare,personală şi rece faţă de lume,dar atât de imaculată şi caldă în interiorul meu...

În noi sălăjluiesc milioane de lucruri care ne aduc împreună,dar tot în noi se zbat demoni confuzi şi îngeri toxicomani,în noi două cresc două continente şi miliarde de iluzii..

Toamna ne invadează cu ciorchine parfumate de struguri,dar tu eşti departe,sprijinită pe bări metalice de tramvaie sau prin alte galaxii.De fapt,am uitat că tu nu circuli niciodată cu mijloacele de transport în comun,aşa că probabil stai întinsă pe patul tău moale,înconjurată de lucruri scumpe şi cărţi vechi,privind cerul prin ţăsăturile perdelei şi gândindu-te la orice...poate chiar la mine...acoperită de acelaşi cer de toamnă,înstelat şi umed...

Inadaptare la eternitate

Mă gândesc adeseori cu teroare la sumedenia de stări prin care va trece sufletul meu în momentul confruntării cu însăşi esenţa conştiinţei.Nu adevărul va declanşa apogeul stărilor complexe de până atunci,ci tocmai finalitatea prematură a tot ceea ce m-a caracterizat de-a lungul vieţii.În momentul în care se vor arunca zarurile,nu va mai rămâne nimic din mine,în afară de haos,incertitudine,disperare.
*
Mă tem ca atunci să am tot ce-mi lipseşte acum...ce-aş putea să fac eu cu atâta timp,înţelepciune şi răbdare?
Hoinărind permanent într-o mare de incertitudini şi vicii,calea Raiului îmi va părea mult prea simplă.
*
Mă întreb ce cantitate din fiinţa mea a fost cu adevărat om,şi câte laturi au tins către sfere nefireşti,sălbatice...
Oare unde s-a sfârşit eul meu şi unde a început Universul?

Mi-e teamă uneori,c-am să bat la porţile Raiului,şi nu-mi va deschide nimeni.Mi-e teamă că o să stau acolo aşteptându-te ore în şir,iar tu n-ai să vii....

Azi,mai mult ca niciodata ne despart o multime de oameni si un continent.

Aş vrea să nu mai fiu om...

Sunt lumi pe care le construim in jurul unor persoane şi pe care le privim apoi destrămându-se,de parcă nici n-ar fi existat vreodată.M-am îndrăgostit de tine şi nu mi-a păsat că eşti femeie,nu mi-a păsat de nimic nici măcar de cele mai puternice raţiuni ce au strabătut vreodată lumea.Ţi-am idolatrizat trupul,viaţa,sufletul,gesturile,cariera,nebunia.Am făcut tot felul de chestii încercând să devin eroina supremă a viselor tale nocturne.Ţi-am cumpărat pandantive cu camee,şi ţi-am înşirat petale de orhidee prin cameră.Am încercat să păstrez mirosul pielii tale într-un alt univers,am încercat să creez îngeri capabili să ne apere de orice confruntare cu banalitatea.Am trecut cu nepăsare peste tot ce construisei tu până atunci,ţi-am invadat principiile şi egoismul,ţi-am şters lacrimile,ţi-am îmbrăcat gândurile...
Am rămas blocată cu tine,nopţi la rând în tot felul de romane,jucând mii şi mii de roluri în timp ce oamenii  priveau confuzi şi înspăimântaţi conexiunea dintre privirile noastre.
Cine s-ar fi gândit că toate astea se vor scurge într-o zi printre gratiile unei canalizări?
Nu vreau să te înlocuiesc,pentru că viaţa nu înseamnă doar dedublarea la nesfârşit a iubirilor pierdute.Nu vreau să pleci iar eu să stau şi să ascult muzică şi să fumez ca o nebună la un capăt de gară.Nu vreau să construiesc o altă lume alături de altcineva,nu vreau să-mi vindec sufletul într-o pseudo-iubire viitoare.Şi în afară de asta...cine îmi poate garanta acum existenţa viitorului...poate că mă voi scălda la nesfârşit într-un prezent anost şi voi sfârşi ca un adult sarcastic,plictisit de toată falsitatea planetei.
Nu vreau să pierd lumea în care am locuit atâta timp...nu vreau să fie iar vară...nu vreau să vină ziua noastră de naştere....nu vreau să mai treacă nici măcar o zi peste noi.Vreau să rămânem aici,fără regrete,fără lacrimi...fără nimic,doar noi două....

Oniric

"Suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două."


Te-am visat timp de două ore,iar după aceea m-am trezit instantaneu şi ţi-am reproiectat imaginea într-o ceaşcă de cafea.Apariţia mea neaşteptată în bucătărie la o oră atât de matinală,i-a determinat pe toţi să se îngrijoreze.Aproape că nici nu-mi amintesc ce mi-au spus atunci,căci eu continuam să zâmbesc prosteşte şi să rememorez sărutul tău,pas cu pas şi atingere cu atingere.
Mi te plângeai în acea noapte,că nu-ţi acord destulă atenţie,în timp ce lăsai să cadă uşor prosopul de pe părul meu ud.Ţi-am spus involuntar că :"suntem incapabile să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre noi două" iar tu ai râs.Era prea multă filosofie pentru un singur vis.
Ai încercat atunci un prim gest tandru şi mi-ai atins buzele.Deasupra noastră bătea un vânt nefiresc în timp ce eu mă apropiam de tine,sărutându-te.În acel moment mi-am dat seama că nici un sărut carnal,nici o mângâiere,nici un zeu....nimic nu se putea compara cu acel gest firav ce se clătina haotic în vis.
Doar că...în visul nostru nu eram singure.Erau tot felul de trecători şi actanţi ce se hlizeau la gesturile noastre,adumelcându-ne sărutul.Tu ai observat însă totul,şi ai vrut să fugim.Eram în grădina casei mele de la ţară...şi căutam cu disperare un loc în care să vorbim.
Treceam din cameră-n cameră,dar totul era ocupat.Atunci,m-ai luat de mână şi mi-ai spus:"Ştii...ne-au văzut.."

După toată treaba asta cu oniricul...am fost străină de lume cam vreo câteva zile...
Parcă mi-era teamă şi că lumina soarelui îmi va şterge chipul tău.Când te-am întâlnit a doua zi,credeam c-ai înţeles,gândindu-mă că poate ai visat la fel...însă m-am înşelat amarnic.
Am tot aşteptat răcoarea nopţilor,sperând că poate ne vom întâlni din nou în acelaşi loc şi ne vom continua povestea.Tu însă mi-ai apărut diferit;în privirea ta stăruia o lumină rece,de nepătruns...

Nu ştiu ce să fac acum...şi parcă numai sunt eu...parcă altcineva trăieşte acum în locul meu iar eu caut obsesiv o cale prin care să te aduc înapoi.Mă detaşez pentru câteva clipe,dar apoi mă întorc involuntar în lumea mea...
Parcă numai sunt om...şi parca trăiesc numai în închipuiri şi poate că într-adevăr ele or să-mi grăbească sfârşitul.În vis îţi reproşam că nu avem puterea să ne întâlnim la jumătatea destinelor noastre,dar poate că ea nici măcar nu există iar noi plonjăm continuu pe două drumuri paralele ce nu se vor intersecta niciodată,în nici un fel de plan,realitate sau secol.
Îmi amintesc că după ce te-am văzut pentru prima dată...am avut un vis ciudat...se făcea că escaladam un munte împreună.Oboseam repede şi te rugam insistent să ne oprim,dar tu îmi spuneai că mai e puţin până în vârf.
De fapt cred că visul acela a dus la construirea acestui prezent imoral şi autodistrugător.
M-am tot gândit după aceea că poate pentru a ajunge la stadiul de iubire absolută,trebuie să compari suma sacrificiilor cu escaladatul unui munte.Ştiu că poate a fost o prostie din partea mea să cred acest lucru...

Am aflat de curând c-ai să pleci din viaţa mea,iar eu sunt incapabilă să mai fac ceva pentru a te putea opri.Nu pot coordona destinul,nu pot stăpâni lumea,nu pot schimba traiectoria unui om,nu pot avea iubirea absolută....nu pot face nimic supraomenesc pentru a-ţi dovedi că sunt mai presus decât ceilalţi...şi nu te pot iubi mai mult decât o fac acum...

"Să-ţi îngropi fruntea între doi sâni, între două continente ale Morţii..." (Cioran)

Schizofrenie platonică




 

16.01.2011

Probabil că aş putea să scriu câte un roman despre fiecare om pe care l-am cunoscut.M-aş putea plimba astfel pe stradă ca printre rafturile unui anticariat,fără să par indiscretă,în timp ce viaţa mea se umple cu fragmente din existenţa altora.Îmi place să caut în câte un trecător ceva intim,oarecum familiar,să regăsesc ceva pierdut şi uitat în interiorul meu.

Sunt lucruri pe care n-am să le recunosc niciodată celorlalţi şi poate că nici măcar mie însămi.Îmi place singurătatea,aşa cum o înţeleg şi o simt eu şi aşa cum îmi apare în noaptea asta,când mă plimb pe lângă blocurile somnoroase,ascultând muzică la căşti şi sorbind visătoare un suc acidulat.Singurătatea înseamnă atunci când sunt lipită de mine însămi,când devin egoistă şi mă afund în tot felul de romane interzise conturând un soare doar al meu ce străluceşte melancolic şi incandescent.În fortăreaţa pe care mi-o construiesc uneori,amintirile îmi sunt suficiente iar confruntarea cu realitatea devine doar reflexia unui miraj.Întotdeauna când încep să scriu mă las distrasă de tot felul de idei şi devin practic incapabilă să sintetizez lumea pe care o văd şi în care mă scufund tot mai adânc,strat după strat.Aş vrea să pot descrie,de exemplu,ziua asta de iarnă,în care sunt departe de zgomotul anost al oraşului şi de toţi oameni pe care am încercat să-i uit vreodată.Privind confuză spre linia orizontului,ce stă nemişcată şi frântă pe alocuri,mă simt ameţită.În braţele unui nor alungit,se leagănă o stea iar lucrurile din jurul meu încep să-şi piardă dimensiunile reale,afundându-se în noapte.Uneori,ocolesc jumătate de oraş doar pentru a revedea o anumită scară de bloc,a cărei materialitate şi prezenţă mă atrage ca într-un vis.Ieri,am stat toată noaptea rezemată de calorifer,hiperbolizând ideea de cafea la ibric şi aruncându-mi privirea pe nişte versuri de Cărtărescu în timp ce-mi ascundeam toată speranţa în gazul ieftin al brichetei şi-n lumina lanternei ei.

Pe fundal se auzea un fel de melodie ce zeifica ideea de eternitate în braţele persoanei iubite.Am stat aşa ore bune,aruncând din când în când o privire către vastitatea lumii încadrate de fereastră,până când cafeaua şi ideile s-au epuizat,iar eu am adormit.

Soarele ce m-a trezit în dimineaţa asta e doar o vagă amintire şi aproape că mă doare să ştiu cât de trecătoare sunt lucrurile din care ne constituim viaţa.În fiecare dimineaţă,după trezire,mi-am făcut un obicei din a împrumuta cafea de la vecini,invocând tot felul de pretexte stupide.Însă doar eu ştiu cu adevărat cât de haotice şi hipnotice sunt nopţile în care-mi respir propria esenţă.Dar revenind la ziua de azi,nu am prea multe de spus...

Uneori îmi e practic imposibil să mă pliez după cerinţele societăţii şi am adesea senzaţia că lumea mea e perpendiculară cu universul iar existenţa mea e doar o iluzie.În seara asta am ieşit la primbare ca să-mi scutur praful pe zăpadă şi să-mi răcoresc gândurile,dar probabil când voi ajunge acasă voi ignora cu desăvârşire temele şi apartamentul,redescoperind adevărul într-un roman de Cioran.Câteodată îmi doresc să fie iarnă mereu;doar astfel pot să stau la nesfârşit lipită de sobă,sorbind ceai,sau răsfoind tot felul de albume şi cărţi ce adăpostesc mereu alte şi alte galaxii,cu oameni sau genii.

13.03.2011

Sunt câteva zile de când a venit primăvara,iar eu continui să mă ascund în spatele unor măşti împrumutate de la trecătorii de care m-am ciocnit săptămânile astea.Mă uit la cei din jurul meu,cum stau plictisiţi în băncile lor,având senzaţia că ştiu totul despre mine.De fapt,fiecare om are senzaţia că ştie totul despre cei din jurul lui,însă suntem incapabili să ne „descoperim” cu adevărat chiar şi pentru noi înşine.

Aş vrea să pot vedea generaţia mea prin ochii bătrânilor de altă dată...

Şcoala mă plictiseşte oarecum,tocmai pentru că îmi este foarte greu să valorific ceva din valoarea actuală a materiei şi din „dragostea” celorlalţi pentru cărţi.Învăţământul obligatoriu e o corvoadă pentru toţi cei care valorifică din experienţa anilor de şcoală,doar latura financiară în care îi poate ajuta acesta.Eu numai înteleg nimic din tot ce se întâmplă,aşa că m-am depărtat de tot ce ar afecta universul ce mi-l fortific neîncetat.

În ultima vreme am doar vise ciudate,în care-mi continui realitatea cotidiană,întâlnind tot felul de surâsuri calde şi arhitecturi stradale.Visez des şi detaliat,iar când mă trezesc,am senzaţia că aceea e de fapt realitatea mea.

Azi e primăvară şi aproape că simt asta,odată nebunia de culori ce stă aşternută undeva nu foarte departe de marginile ferestrei.Când înmuguresc pomii,îmi place să cred că renasc şi eu odată cu ei.Am deschis astăzi toate ferestrele clasei mele şi am aşteptat vizita unei flori de cireş,care să-mi şoptească un pic despre raiul de dupa viaţă şi despre existenţa unei bucăţi de paradis pe pământ.Uneori,primăvara mă face să cred că Paradisul stă în oameni,în sufletele lor şi-n cărţi.

Mi-ar plăcea să sfârşesc într-o zi caldă de mai,iar peste trupul meu să se scuture flori de tei,în timp ce eu îmi regăsesc liniştea şi raiul...

20.04.2011

Nu mi-au plăcut niciodată vacanţele scurte;când mă obişnuiesc cu traiul de la „palatul” meu imaginar,trebuie brusc să sfărâm toate conceptele şi să alung toate chipurile pentru a putea reveni la o stare mai apropiată de realitate.

În dimineaţa asta am recitit Proust;fraze grele aruncate printre ceşti de cafea şi prăjituri supraetajate îmbălsămate în esenţe.

M-am refugiat de câteva zile în casa bunicilor,însă cu toate acestea continuă să mă viziteze tot felul de oameni,fiecare cu propriile haine şi idealuri.Când mă întorc în oraş,ies zilnic cu prietenii însă,nu pot,măcar câteva minute,să nu mă gândesc la „frimiturile” lumeşti ce-mi macină eul latent şi sferele.Mă întreb dacă voi ştii cu precizie care va fi ultimul „mâine” din viaţa mea.Cu siguranţă înainte de ultima gură de aer aş reciti puţin din toate lucrurile care mi-au plăcut vreodată,căutând în grabă şi rătăcindu-mă prin „celălalt” om,sfera ce m-a lăsat să-mi duc incompletă viaţa pământeană.

Momentan însă,nu vreau decât să construiesc un mic şanţ în jurul fortăreţei mele,în care să-mi torn zâmbetele,visele,amarul,cămăşiile şi toţi solzi multicolori ai oceanelor.

Visez mult,şi asta poate că-mi dăunează.Îmi sprijin existenţa de a celorlalţi,căutându-mi însă propria singurătate generatoare de materialitate eternă.Numai ştiu ce vreau,ce sunt,dar ştiu ce am fost,fiindcă trecutul se plimbă haotic printre genele mele.Nu ştiu ce voi fi,dar ştiu cum aş vrea să sfârşesc,conturându-mi cu un pix,zeci de galaxii pe încheietura mâinii.

Poate că „mâine” va fi identic cu „azi”.dar totuşi diferit,cu miros de măr,flori de tei şi prospeţimea unei iubiri platonice.

Reminiscenţe paradisiatice

Nu am prea multe amintiri cu tine;nu am trăit niciodată suficient în preajma ta,n-am apucat să te cunosc cu adevărat.Am vrut de nenumărate ori să-ti vorbesc ïntr-un anume fel,dar nu am reuşit decât să reproduc un şirag de vorbe anoste care nu făceau decât să te enerveze,îndepărtându-te şi mai mult de mine.Voiam mereu să plec,dar niciodată n-aveam curaj să-mi fac bagajele şi să-mi i-au rămas-bun de la tine.Plecam poate pentru câteva zile,departe de zgomotul oraşului,lipindu-mi fruntea de cărţi,plimbându-mă pe alei nebătătorite,presărate cu flori,desculţă.Aveam atunci dulcea senzaţie că dragostea e un capriciu ce trece aşa,cu un pachet de ţigări şi o ceaşca mare de ceai.Ascultam din nou înduioşată poveştile bunicii,şi încercam din răsputeri să mă prind undeva în ungherul copilăriei;dar tu veneai puternic spre mine,tulburându-mi liniştea.
În perioadele acelea aproape că nu ştia nimeni de mine,iar singurătate avea o mireasmă care mă atrăgea în cel mai barbar mod.
Când înnebuneam de prea multă linişte,plecam înapoi în oraş,Mă duceam pe malul mării,pierzându-mă în plimbări lungi şi sticle de alcool.Încercam aproape orice metodă să uit,vroiam să şterg cu disperare chiar şi propria mea existenţă şi să nu mă gândesc la nimic.Insă lucrurile se hiperbolizau,iar eu eram rătăcită într-o existenţialitate primară,rezumată doar la sunete şi atingeri,rămăşiţe ale tale ce imaginaţia mi le implementa continuu,ucigându-mă treptat.
Nu,pentru mine dragostea nu e o dramă;doar că s-a întâmplat ca tu să fi cel mai înalt punct al contemplării mele şi totodată cea mai sfâşietoare cădere.Mă gândesc uneori,că poate totul a pornit din pricina mea,din persistenţa şi insistenţa mea asupra acestui sentiment,pe care l-am adus la stadiul de zeificare absolută,ca pe unic mijloc de convieţuire în afara existenţei paradisului.Mi-ar plăcea să ştiu adevărul,să pot diseca cu precizie sursa aceasta generatoare de nelinişte.Dar şi mai mult mi-ar plăcea,ca dincolo de această reminiscenţă implacabilă a ta,să pot revedea măcar pentru o clipă,tot ceea ce ai fost tu odată;să fi măcar pentru un minut ceea ce am văzut eu dincolo de orice aparenţă.Aş vrea să te regăsesc cititindu-mi aceleaşi pasaje din roman,zâmbind aproape inuman de feeric,cu ochii precum două galaxii ce se nasc si mor din cauza aceloraşi ispite.Am putea să jucăm rolul acela la nesfârşit;în care tu să fi femeia pretenţioasă şi răsfăţată iar eu bărbatul ce te descoperă cu fiecare detaliu,cu fiecare sărut,mândru şi arogant,dar îndrăgostit până-n măduva oaselor.Pentru că ştiu că indiferent care ar fi decorul,noi am putea să ne mulăm întotdeauna,în funcţie de forma şi nevoile celuilalt trup.Am putea chiar să uităm de toate prostiile astea şi să ne închipuim o lume proprie în care nimic nu contează;nici măcar oamenii sau sufletele.Un loc unic,unde suntem doar noi şi romanul acela,în care dragostea e doar la un pas de nebunie şi de ură.Probabil dacă ceva ne-ar aduce acum împreună,am uita de tot şi am relua povestea de unde am lăsat-o,iar cel puţin pentru un timp,până şi aerul ne-ar fi inutil iar ieşirile din casă aproape inexistente.Mi-ai ajunge tu,şi probabil te-aş infăsura în pături groase de lână şi ţi-aş strânge braţele cu putere,de teamă să nu-ţi întorci privirea spre altcineva şi să uiţi de mine.Chiar dacă toţi uităm pe cineva la un moment dat,eu sunt terifiată de uitarea supremă,care şterge mândră orice urmă de existenţă,transformând viaţa în cenuşă.
Te-aş chema din nou în lumea mea,dar poate că ţie îţi place aşteptarea.Suntem două universuri paralele ce atârnăm de un singur fir de aţă,iar dacă vântul se înteţeşte ne vom ciocni una de cealaltă,sau vom sfârşi sfâşiate în constelaţii diferite,uitate de toate stelele pe lângă care am trecut vreodată,amnezice,cu trupul gol si rece.
Mie mi-ar plăcea să sfârşim aşa,pe neaşteptate;într-un pseudo-anotimp,în patul meu,înfăşurate în cearceafuri groase şi înconjurate de toate lucrurile care ne plac.Să miroasă puternic a magnolii şi a tine şi să ştiu clipa în care voi muri,pentru a putea simţi ultima oară,pentru eternitate,parfumul pielii tale.Atunci,indiferent ce va urma,nici un iad nu va fi capabil să sfarme paradisul pe care-l voi duce cu mine.Nici un iad,nu va străpunge chipul tău şi dulceaţa buzelor tale va fi veşnică.Iar în visul meu etern,noi ne vom scălda trupurile într-o lumină incandescentă,intimidând măreţia oricărui astru,şi dobândind veşnicia.

Mi-e dor uneori să scriu doar despre tine

Îmi imaginez uneori că am putea fi o constelaţie şi doar atunci simt că am curajul să te înfrunt în sfârşit.Nu,nu mi-e frică de tine,doar că,sunt prea mult lucruri pe care nu ţi le-am spus şi care au rămas blocate undeva,acolo...
Mi-am dat seama că sunt o laşă,iar cauza acestui simptom este tocmai existenţa ta.Am ajuns să-mi fie frică să-ti aud vocea la telefon,să cad cu tot cu vraful de reviste undeva pe podea,şi să te ascult cuminte,tremurând,fără să fiu capabilă de a descifra ceva.Telefoanele tale mă bulversează,tocmai pentru că sunt singurele autentice;tu cauţi un pretext să mă suni doar ca să mă întrebi ce mai fac.Apoi îţi trimit mesaje lungi în care-mi cer scuze,invocând tot mereu oboseala,inventând din frică;frica că te iubesc prea mult,iar tu ai putea să te sperii şi să pleci cândva.Şi chiar dacă nu ţi-am spus-o niciodată,să ştii că dacă pleci n-am să rămân singură,n-am să mor şi în nici un caz n-am să ma usuc de dorul tău.Voi sta cuminte treptele unei scări de bloc şi te voi aştepta.Mă voi lăsa de fumat,de bere si de toate porcăriile,aşteptându-te lucidă.Te voi certa când vei veni,şi-mi voi continua veacul deasupra pielii tale albe si parfumate.
Nu ştiu cum se face,dar eu când ma supăr plec şi nu mă mai întorc;dar tu vii mereu după mine,într-un mers grăbit,revărsănd inocenţă şi lacrimi.
Mereu când mă întristez îmi revin greu,cad într-un fel de depresie geamană cu moartea,şi stau ascunsa în cochilia mea,până cineva destul de curajos vine şi-mi sparge carapacea.Mă întrisez din cauză ca nu pot să schimb nimic acum şi pentru că viitorul ma înspăimântă în cel mai teribil mod cu putinţă.Adică,ce o să fac eu dacă raiul nu există? toată viaţa am crezut în ideea asta,şi nu cred că aş suporta să fie zdrobită.Sau mai rău;dacă dincolo de viaţa asta nu există nimic?dacă n-am să te regăsesc niciodată?dacă nu ne vom recunoaşte?dacă nu vom mai exista?....
Viaţa mă enervează tocmai din pricina faptului că nu pot să te am acum;să avem măcar o eternitate pământeană,un ceva al nostru.
De când ne-am cunoscut,n-am făcut decât să ne ironizăm,să ne contrazicem şi să ascundem lucrurile esenţiale undeva departe.Acum,brusc,totul s-a schimbat.Vorbeşti despre mine lumii,cu atâta ardoare,încât,probabil foarte curând vor crede că ai înnebunit;şi fără să-ţi dai seama te schimbi,întreci supremaţia ideii pe care mi-o făcusem despre tine,devii altfel,ceva sofisticat dar natural,precum un amurg de primăvară.Nu ştiu ce e cu noi în utlima vreme,dar cu siguranţă e ceva irepetabil şi infinit de frumos.

your love means everything...

Brusc mi-am dat seama ca nu-mi pasa de nimic si ca vorbele,oamenii si locurile imi pareau inexistente,in timp ce tu deveneai unica mea ratiune.

-Ana?
-Da?
-Nimic...

Pe o scena...

Sa beau o cafea pe niste trepte si tu sa vii sa-mi spui ca-ti pare rau.Sa-mi ceri sa fac parte din lumea ta,iar a doua zi sa cumparam un ziar impreuna si sa ne oglindim destinele pe prima pagina.Dar e usor sa spui ca vrei sa cuceresti lumea dintr-un pat infect de spital...
As vrea sa fiu amnezica,si sa uit sa-mi amintesc de tine.Sa beau cafea,sa pierd timpul,sa citesc,si sa cunosc straini fara sa regasesc ceva cunoscut in ei.Sa fie totul nou,si-n fata mea sa se deschida o existentialitate simpla,in care sa staruie doar moliciunea pernelor si apusurile de primavara.Sa ma ascund in spatele unor paravane,in spatele unor anotimpuri,dincolo de toti oameni de care m-am indragostit vreodata...

Crez

Unicul motiv pentru care ma trezesc dimineata,este pentru a-mi aprinde o tigara si a bea o ceasca de cafea;restul sunt detalii.

Sunt din ce in ce mai paranoica,si-mi place sa simt aerul rece al primelor ore strabatandu-mi plamanii si arterele.Atunci,pot simti cu precizie cum realitatea si visul imi alearga prin vene.Cu capul sprijinit de peretele alb,ma oglindesc in geam,rezemata de calorifer si de toate lumiile care coexista si se intrepatrund.Adevarul este ca doar viciile mi-au apartinut intotdeauna cu adevarat,pentru ca locuiesc in mijlocul unei intersectii si trec in fiecare zi pe langa oameni fara sa-i bag in seama.
As vinde un om pentru o idee geniala;ceva care dainuie dincolo de timp,in timp.
De fapt,imi plac diminetiile doar pentru ca atunci sunt cu adevarat singura si nimeni nu poate sa ma atinga,sa ma ajunga,sa ma intrerupa.Devin eu,insasi ideea pe care aspiram sa o rostesc candva.Rearanjez lumea,potrivesc oameni,sunt eu Creatorul si unicul arhitect al universului si totul imi apartine.

magnolii

Eu.intersectie.femeie.graba.strazi.Marlboro.flori.dezamagire.asteptare.frig.seara.ger.
fragilitate.Tu.fericire.zambet.petale.stele.despartire.revedere.gand.pustietate.dor.confuzie.
dorinta.biblioteca.telefoane.iarasi Tu.asteptare.masina.semafor.infinit.ciorapi de dama.haine.sarut.regret.alee.crengi de brad.pasii tai.parfum subtil.Eu.casti.imbratisare.dorinta.furie.semiluna.carti.oameni.Cola.bere.Marlboro.usi.chipuri.
Skins.salbaticie.deznadejde.bloc.astfalt.noapte.frig.singurate.dor.Ea.Eu.Noi.

Cuvinte

Poate nu stiu adevarul si poate ca n-am sa-l stiu niciodata.O sa pot sa ma reindragostesc de tot felul de femei fardate cu praf de stele,cu piele alba si buze rosii;o sa le ravasesc pletele si viata,impunandu-mi prezenta dincolo de tot ceea ce ele au crezut vreodata.Sau o sa stau intr-o camera halucinanta de camin studentesc,inconjurata de sticle de cola si pachete de tigari pe jumatate goale.O sa-mi desenez stele albastre pe tavanul alb si o sa citesc Nabokov in miez de noapte,hoinarind pe strazi pustii si in parcuri cu banci galbene.O sa ma casatoresc,dar o sa te caut in continuare,pe aceeasi strada,o sa-mi lacrimeze ochii in apusuri de vara si o sa mananc ciocolata amintindu-mi cat de mult iti placeau dulciurile.Probabil ma vor urmari insomniile si voi lua cate un pumn de somnifere cu vodka,cautandu-mi ingerul din copilarie si idolatrizandu-ti chipul la sfarsitul unui film de dragoste.
De fapt,nu am de unde sa stiu ce va fi,pot doar sa presupun,ca te voi revedea,ca ne vom scrie,ca ma vei visa uneori...
Pot doar sa sper,ca vei pastra poeziile si scrisoriile pe care ti le aruncam uneori sub pragul usii.Pot doar sa-mi imaginez ca nu vei uita de mine,ca nu ne vom pierde,ca vom imbatrani frumos,si vom avea un NOI etern.

Trec pe autostrada in bataia soarelui

Sa ma caut,sa am cosmaruri de la cateva somnifere,sa ma regasesc,sa-mi fac in fiecare dimineata o cafea amara si sa privesc cerul,sa ma intreb tot felul de lucruri,sa ma izbesc de bariere,sa te caut,sa te vreau si sa nu te am,sa dorm gandindu-ma la tine si sa ma trezesc aruncand ceasul pe parchet,sa merg la biserica,sa-mi imaginez apusuri,sa-mi fie frica de rasarit si de mirosul diminetiilor,sa ma inchid in casa,sa ma inchid in lume,sa ma inchid in tine,sa ma mint,sa privesc stelele intinsa pe gheata de la patinoar,sa am un vis si apoi sa-l uit,sa ma plimb pe strada fara nici o directie,sa ma ratacesc si sa-mi scot busola din buzunar,sa zbor de la etajul 3 macar cu gandul,sa ma lovesc de tine pe coridoare,sa te iubesc si apoi sa te uit,sa-mi fie teama sa ies din casa,sa raman cu privirea agatata de balcon si sa ma gandesc ca sunt in alta tara,sa ies dupa amiaza din casa si sa calc in alta lumea,sa ma intorc in blocul meu si peretii sa fie zugraviti altfel,sa uit de mine,sa uit de lume,sa mananc o inghetata in bataia vantului,sa-mi beau cafeaua uneori pe malul marii,sa numai am nevoie de nimeni,sa citesc o carte sprijinita de nisip,sa am o plaja numai a mea,sa inghete valurile si sa merg pe jos in alta tara,sa te intalnesc de cate ori am chef,sa fumez Marlboro in timp ce te tin in brate,sa ma prabusesc la pamant si sa ma trezesc intr-un spital ponosit,tu sa vii sa-mi aduci fructe,ciocolata si multe zambete,sa merg apoi pe strada cu tine de mana si sa fim fericite,sa castig premiul nobel pentru pace,sa ma arunc intr-o prapastie din curiozitate,sa mor in patul tau,sa miroasa a magnolii pe strada mea,sa plutesc pe o rafala de vant,sa ma scufund in cel mai adanc ocean si sa gasesc o perla,sa-ti recit seara versuri din Cartarescu si sa ne prefacem ca suntem personajele dintr-un roman interzis,sa plecam cu cortul prin Europa sau Asia si sa dormim prin locuri feerice,sa ocolesc jumatate de oras numai pentru a te revedea,sa patinez cu ochii inchisi,sa ma zvarcolesc noaptea in pat si sa nu pot sa dorm,sa ma trezesc si sa-mi caut visele in dictionare virtuale,iar pe tine sa te iubesc tot virtual,pentru ca in iarna asta,numai asa mi-ai permis.

Moleseala de sambata dimineata

-Stii..stand pe canapeaua asta mohorata,privesc uneori cerul prin fereastra aia crapata.Il privesc asa,ca si cum as face asta pentru prima si ultima oara.Cred ca sunt singurele momente,in care timpul nu exista.Universul se opreste in loc si nimic nu-si duce veacul dincolo de mine.
Am zile,in care ma baricadez in casa,si refuz sa intalnesc oameni.Ma adapostesc printre asternuturi,si zambesc prosteste,pentru ca pur si simplu am senzatia ca ma intorc in lumea mea.Dar de fapt chestia asta cu o "lume" personala e doar un mit,un strigat al sinelui catre exteriorul asta stupid,sau orice altceva mai putin realitate.
-Bine,dar nu poti sa generalizezi.Adica,indiferent de ce spui,nu-ti poti depasi conditia singulara,nu poti sa simti si sa vezi si pentru alti.Asta ne e destinul,sau traiectoria,ghinionul,prostia...
Si acum ce ai de gand? Adica...o sa faci ceva?
-Pai spune-mi tu.Ce naiba ar trebui sa fac? Sa ma reindragostesc,sa innebunesc,sa ma duc in fiecare zi pe strada ei,sa-i violez cerul,stelele,blocul,viata...sa ma duc acolo si sa pretind ca eu am intaietate,doar pentru ca eu am iubit-o cel mai mult? SI......
-Deci gata! Asa nu se mai poate..pur si simplu.Adica nu poti sa-ti irosti tineretea iubind ceva ce nu va fi niciodata al tau.Pur si simplu nu poti.Orice ai spune,o relatie mai aiurea ca asta,nici ca puteai sa-ti doresti.Revino-ti! Ia un lighean cu apa rece si toarnati-l de zeci de mii de ori in cap,pana ti se limpezesc si cele mai microscopice ganduri.Toata lumea iti spune ca nu e bine.Tu nu si nu.Aduci vorba mereu de acelasi lucru ca si cum...nu stiu...ai vrea ca toti sa accepte.Peste mentalitatile oamenilor nu poti sa treci ca peste o groapa!
-Bine,bine...am inteles ideea,nu e nevoie sa te repeti,argumentezi si enervezi simultan din doua in doua minute.Asta ma preocupa,despre asta vorbesc.
-Si cat?cat timp crezi ca te va mai asculta cineva?
-Nu stiu...daca tu pleci,daca ei pleaca,or sa existe mereu alte si alte persoane care sa fie acolo pentru mine.Iar cand or sa plece ele,cand o sa ne certam,sau nu stiu,o sa ne desparta orice razvratire de destin,o sa gasesc eu alti oameni,iar cand o sa plece si ei,o sa-mi caut zei,ingeri,o sa-L caut pe Dumnezeu,o sa ma regasesc in rugaciuni,in nebunie,in pachete de Marlboro si sticle de vodka,in sperante,sau in lacrimi,in carti sau in muzica,da tot o sa ma regasesc in ceva.Si chiar daca o sa fiu cu altcineva,chiar daca o sa am copii si verigheta,tot o s-o iubesc pe Ea.Dar oricum,tu esti incapabil sa intelegi astfel de lucruri asa ca...las-o balta.
-Vad ca,in ciuda faptului ca ne cunoastem de ani buni,tot ma desconsideri.
-Da pentru ca,n-ai fost niciodata in situatia mea,dar iti permiti sa comentezi,te crezi un judecator al naibii de priceput cand vine vorba de conflicte sentimentale,tocmai tu,o lepra! care ai fost parasit de atatea ori,care ai inselat si mintit,tocmai tu,care n-ai iubit niciodata.O sa vad,e viata mea,nu a ta,nu a destinului,e doar a mea.Poate nu acum,dar peste foarte putin timp o sa se intample ceva extraordinar,aproape ca un miracol...care o sa ma scoata din monotonia si confuzia asta exacerbata de societate si principii.
-Traim vremuri grele...
-Nu,traim confuzii prapastioase.
-Adica?
-In scormonirea noastra catre centrul sinelui,ne-am ratacit.Tocmai de asta le place oamenilor sa iubeasca,pentru ca doar atunci,au senzatia ca se reintorc la origini,catre ei insisi...

Secret bolnavicios

                  
                    E ca si cum as incerca sa ma sinucid din plictiseala.Ca si cum as bea un pahar de lapte fara sa-mi fie sete.Ca si cum m-as arunca printre zeci de mii de cabluri electrice si le-as cere sa ma uite de tine.

Totul,totul este un amalgam fara sens,expresie si culoare.Totul este sec si rigid daca nu e ceva,daca nu e o imagine,daca nu e un zambet,daca nu esti tu...
Curiozitatea ma impinge sa ma intreb de ce toti barbatii au senzatia si pot pretinde ca stiu sa iubeasca o femeie.Ma lovesc zilnic de tipare care ma induc in eroare si ma transforma exact in opusul a ceea ce ar trebui sa fiu.Poate oamenilor li se pare ca ratacirea mea de divinitate e doar o aparenta,un lucru neserios,care va trece curand.Ca si cum ar fi o raceala,un vis sau ceva de genu.In schimb,eu stiu ca venele mele sunt conectate la divinitate,iar samanta adevarului pur infloreste zilnic in mine,in noi doua,precum o schita a coloanei infinitului strabatand arterele pamantului.
As vrea asa de tare,ca intr-o zi sa-mi i-au scaunul si sufletul,si sa ma mut in tine.Uite asa,ca si cum m-as muta intr-o casa noua,necunoscuta,familiara si veche in acelasi timp.Dar,cu siguranta ar trebui sa fie o zi de vara,pentru ca zilele acelea sunt lungi,halucinante,calduroase,ispititoare.O zi de iunie in care sa reinventam castele si basme.Se ne infasuram trupurile in matase alba si sa bem cafea neagra si amara,si sa ne citim apoi destinul in ramasite si-n stele.Sa ne cuprinda noaptea imbratisate,fericite,confuze,imbatate,cu chipurile scaldate intr-o nefireasca inchipuire si visare.S-as vrea,ca-n noaptea aia,noi sa numai fim oameni,sa renuntam la tot ce ne e cunoscut si pamantesc.Sa aruncam franghii catre cer si sa urcam catre o alta poveste,lume,dorinta.Una numai a noastra,conturata de noi in care sa ne jucam destinele si zambetele.Dar este posibil si ca destinele noastre sa fie de fapt un termen singular si nefiresc precum chipurile din aceea noapte.Vreau sa te iubesc asa cum stiu eu,si-n pat,si-n vise si oriunde altundeva.Sa-ti daruiesc partea mea de lume si de trup.Si sfarsim tarziu,intr-o noapte de mai,infasurate intr-un voal portocaliu...sa sfarsim oriunde dar sa sfarsim amandoua in aceeasi secunda si cu aceeasi dorinta in trup si-n vene.